Am întrebat suporteri, jurnaliști și fotbaliști care a fost omul lor preferat la EURO 2020. Tu pe cine votezi?

EURO 2020 a fost un eveniment sportiv mai important ca oricând și ca oricare altul în istoria fotbalului. Asta pentru că a stat la încrucișarea unor drumuri în care scorul, trofeul și statisticile s-au înfrățit cu emoția ieșirii dintr-o amorțeală în care întreaga planetă a stat din 2020 încoace, din acel punct păcătos care a schimbat atâtea mii de vieți. Acest campionat european a fost despre oameni, mai mult ca niciodată. A fost o regăsire, o explozie de trăiri, o supapă prin care mâinile în aer ne-au eliberat de încrâncenarea acumulată. A fost o nebunie, o vacanță când nici măcar nu aveam vacanță, o eliberare. Și în urma lui rămân victorii și eșecuri, tactici, gesturi și lecții care ne-au impresionat în diferite moduri, fiecare pe frecvența pe care privește jocul de fotbal și dincolo de el. La capăt de linie a acestui EURO rămân și oameni care au depășit granițele sportului, unul chiar ale vieții, și ne-au lăsat cu niște amintiri neprețuite. Cred că fiecare ne-am ales omul preferat de la EURO 2020. Și tu, și eu, și cei care au fost drăguți să împărtășească părerea lor cu mine, în rândurile de mai jos.

Le-am mulțumit pe rând, le mulțumesc și aici pentru alegerile lor, motivate atât de personal. O să te emoționeze, o să zâmbești și o să-ți dai seama că nu ești singurul care poate urla de fericire, într-o noapte de vară, cu privirea spre TV. Suntem mulți și ideea asta mă face fericită.

Îl aleg pe Pedri. Pentru că a fost cel mai bun dintre tineri, pentru că a jucat în naționala preferată de la Euro, pentru că joacă la Barcelona, pentru că joacă pe postul pe care am început și eu la Steaua.

Pentru mine Omul de la EURO 2020 a fost căpitanul Danemarcei, Simon Kjaer. Dacă e un singur moment de care sigur îmi voi aminti mereu, acela este căderea lui Christian Eriksen şi felul în care Kjaer şi-a jucat rolul de lider atunci. El a acordat primul ajutor, el şi-a coordonat colegii care aveau lacrimi în ochi, el a fost cel care a plecat de lângă omul care se lupta cu moartea doar atunci când a realizat că poate aduce sprijin soției celui căzut. Kjaer a fost liderul pe timp de criză al danezilor, aşa cum scrie pe banderola pe care o poartă meci de meci.

N-am avut nevoie să mă gândesc la variante de răspuns la întrebarea asta, pentru că, pentru mine, cineva s-a ridicat deasupra tuturor.
Mai exact, Roberto Mancini.
El e omul care a făcut Europa să iubească jocul Italiei, când majoritatea se aștepta să vadă o Italie clasică și plictisitoare, ce urma să își bazeze jocul pe triunghiul defensiv central format din Jorginho și cei doi ‘dinozauri’ din centrul apărării. În schimb, am văzut cea mai ofensivă Italie de când mă uit la fotbal (‘85) și poate cea mai omogenă echipă a Italiei. Fără super vedete ca pe vremuri (Insigne și Immobile nu pot fi comparași cu Baggio, Del Piero sau Vieri), Mancini a creat un grup de jucători din care nu poți spune că unul anume e liderul, vedeta. Vedeta a fost echipa. Și cel mai bine s-a văzut puterea Italiei în meciul cu Belgia, unde echipa a învins vedetele.
Iar, în timpul turneului, au iesit în fața jucători de pe toate pozițiile: Spinazzola, Locatelli, Jorginho, Insigne, Chiesa, Bonucci, Donnaruma.
Cred că întregul fotbal italian a fost inspirat de noua față a squadrei azzura creată de Mancini și vom vedea în Italia fotbal din ce în ce mai spectaculos. (bine, nu de la Roma ?)
Asa că, Roberto Mancini, jos pălăria!

Știi când visezi noaptea ceva superb, iar la un moment dat te trezești și îți dai seama, cu gust puternic amar, că n-a fost real? Ei bine, eu am fost blocat timp de 2-3 ore într-un vis extraordinar pe Puskas Arena din Budapesta, sperând din tot sufletul să nu mă trezesc. Și, din fericire, nu m-a trezit nimic. Nici vuietul incredibil al tribunelor, pline cu francezi si portughezi, nici imnul mixat de Martin Garrix, nici strigătul de luptă al lui Cristiano Ronaldo, din momentul în care a venit să se bucure chiar în colțul de unde priveam stupefiat. Visez? E chiar el? E chiar aici, lângă mine? Copilul din mine a înnebunit, pur și simplu. Energia și emoțiile pe care mi le-a transmis sunt foarte greu de descris. Aproape imposibil. Am așteptat să-l văd live încă de când jucam fifa 2007 și îl transferam la toate echipele unde eram manager. A meritat așteptarea? Siiiiuuuuu!

Omul meu preferat la Euro 2020 este Danemarca. Dacă, totuși, trebuie să aleg o persoană, aceasta este Simon Kjaer. Dincolo de performanța sportivă (o semifinală de Euro nu e de neglijat), Danemarca m-a impresionat cel mai mult în primul meci, în acel minut care putea fi fatal pentru Christian Eriksen. Toți coechipierii lui Eriksen au dat un exemplu despre cum trebuie tratat un astfel de moment, dar căpitanul lor, Simon Kjaer, a reprezentat un adevărat model de urmat: viteză de reacție, inteligență de abordare, decență maximă în comportament, puterea de a merge să o consoleze pe soția lui Eriksen și de a lăsa medicii să-și facă treaba cum știu mai bine, fără ”sfaturi” de pe margine sau răcnete de disperare. Momentul cu jucătorii danezi din jurul unui Eriksen între viață și moarte este, pentru mine, cel mai important de la Euro. Cineva i-a spus ”zidul inimilor” și mare dreptate a avut. O fi fost Italia o supergașcă și poate și de asta a reușit triumful, dar Danemarca a fost un zid al inimilor care, pur și simplu, a realizat miracolul de a face ca una dintre inimile sale să bată din nou.

Gianluca

Până la urmă, a câștigat Italia, și-acum, normal, toți am vrea să știm secretul: suporteri vechi sau chibiți de-o vară, jurnaliști de sport, analiști de platou TV și „oameni de fotbal”. Cum a reușit Roberto Mancini să facă o mare campioană dintr-o echipă care acum 3 ani agoniza într-un baraj cu Suedia, incapabilă nu doar să se califice la Mondialul din Rusia, dar incapabilă să iasă din cu mingea din propria jumătate când avea nevoie disperată de gol?

Cum a reușit Roberto Mancini să facă o mare campioană o echipă fără jucători de geniu precum Gianinni, Mancini – chiar el 🙂 -, Baggio, Del Piero sau Totti sau fără killeri de careu ca Rossi, Schillaci, Vieri, Inzaghi sau Toni? Până la urmă, cum a reușit să câștige un trofeu major fără fundași de talia lui Scirea, Baresi, Maldini, Costacurta sau Nesta?

E limpede pentru toată lumea că Italia a avut mai multe generații peste cea de azi. Și-atunci secretul reușitei de la Euro e încă mai tentant: n-ai răbdare să aștepți 5 ani până va apărea un documentar serios despre succesul Italiei din 2021 sau până se va scrie un bestseller pe tema asta. Și-atunci suntem condamnați să căutăm secretul în mici detalii, în mici gesturi „scăpate” – cum ne învață toate cărțile psy – mai cu seamă în momentele de maximă tensiune.

În dimineața zilei în care, la Londra, pe „Wembley”, urma să se joace finala Euro 2020 dintre Italia și Anglia, în emisfera sudică, pe „Maracana”, Argentina câștiga, în fața Brazilei, primul ei mare trofeu din epoca post-maradoniană. La capătul unei finale dure, căpitanul Leo Messi îngenunchează pe teren, ascunzându-și lacrimile în palme. În secunda următoare, când își descoperă fața, e deja sufocat de coechipierii ce se întrec care să-l îmbrățișeze și să-l felicite primul, într-un gest unic, prin magnetismul său, în istoria fotbalului. Secretul succesului Argentinei trebuie căutat chiar în imaginea aceea în care toți colegii aleargă spre Messi.

Târziu, în aceeași zi, „Wembley”-ul ne-a oferit o imagine încă mai emoționantă prin tensiunea descătușată la numai câteva secunde după ce Donnarumma a parat ultima lovitură de departajare a englezilor. Selecționerul Roberto Mancini se întoarce pe călcâie spre banca proprie, cu eleganța moștenită de la genialul „trequartista” al începutului anilor ’90, și, întocmai ca în anii săi de glorie de la Samp, se întâlnește cu „geamănul” Gianluca Vialli, sprintând spre îmbrățișarea vieții lui. La marginea terenului, în mijlocul nebuniei generale, doi bărbați – in their late 50s – se strâng în brațe secunde lungi și plâng unul pe umărul celuilalt.

Dacă nu vrem să ne complicăm în detalii tehnice, atunci secretul Italiei e acolo, în lacrimile lui Gianluca Vialli. Aflat departe, la Londra, în cel mai greu moment al vieții sale, luptând de luni bune cu un cancer pancreatic, „geamănul” de la Sampdoria e chemat de Roberto Mancini să-i fie alături ca șef de delegație în proiectul nebunesc al unei noi naționale de succes a Italiei. Împrejurarea că exact pe Gianluca se grăbește să îl îmbrățișeze Roberto după cea mai mare victorie a vieții sale spune totul despre ce a însemnat prezența lui Vialli în mijlocul echipei Italiei.

Provocarea lui Mancini a fost salvatoare pentru el, povestește Vialli, care nu doar c-a întinerit lucrând cot la cot cu vechiul său prieten, dar a trecut, între timp, cu bine și peste boală. Gestul făcut de Mancini i s-a întors însutit selecționerului. Noua Italie construită de el nu e despre fotbaliști de geniu – e despre încredere, despre generozitate și despre prietenie. „Show, don’t tell!”, spune o regulă de aur a leadershipului. Lui Roberto îi era simplu să înșire, cu CAPS, cuvintele astea mari tabla tehnică din vestiar. A ales să fie primul care demostrează echipei că crede cu adevărat în ceea ce cere.
„Partea nevăzută decide totul” e titlul ultimului volum al lui Horia Roman Patapievici: Priviți lacrimile lui Gianluca Vialli! E o fărâmă din partea nevăzută – secretul – care a decis victoria Italiei.

Jucătorul preferat este Chiellini, pentru că este motorul unei mașinării fără cusur la acest campionat european – echipa Italiei.
Secretul campioanei europene din acest an este puterea grupului, felul în care fiecare piesă de joc este așezată, legatura strânsă dintre jucători, dintre antrenori și echipă. Iar căpitanul Chiellini cred că are meritul de a ține unită și de a mobiliza această echipă, de a o conduce spre victorie. Poate și pentru că are maturitatea venită odată cu vârsta. Cred că acesta este rolul unui căpitan, până la urmă, nu e neapărat el vedeta, golgheterul, cel mai bun jucător. Ci motorul care pune în funcțiune totul. Fără să îi tai din meritul de a fi un fundaș de fier în apărarea Italiei.
Cel mai urât jucător văzut în echipa faimoasă pentru frumoșii ei dintotdeauna și totodată cel mai simpatic, prietenos, haios și sufletist, ceea ce s-a vazut în multe momente.

Pentru mine omul turneului este Christian Eriksen. Jucătorii s-au luptat pentru trofeu, italienii l-au câștigat, dar Eriksen a câștigat ceva mult mai important: lupta cu moartea. Și în lupta lui a reușit ceva ce din păcate doar momentele tragice o reușesc: să unească toată suflarea fotbalistică!

Simon Kjær. Pentru că, mai mult decât orice gol sau penalty ratat, imaginile prin care o să-mi amintesc acest turneu încep cu primul meci al echipei daneze și cu exemplul impresionant de leadership oferit de căpitanul ei, prin stăpânirea de sine și claritatea cu care a acționat într-un moment în care nu mulți ar fi știut ce să facă, când și-a văzut coechipierul și prietenul căzut pe gazon. Dar și pentru vulnerabilitatea cu care a balansat toată această putere când, după reluarea meciului, a cerut să fie scos din teren – un reminder că jucătorii danezi trecuseră totuși printr-o traumă și că nu fotbalul era cel mai important atunci. E lentila prin care am încercat să privesc restul turneului, de care nu cred că ne-am fi bucurat la fel dacă deznodământul acelor momente ar fi fost altul. Iar Kjær a avut un rol important în asta.

Te poți abona aici la newsletter, ca să primești direct în Inbox Povești din Sport cum numai Andreea știe să scrie. 

Jucătorul turneului, precum și surpriza acestui campionat, a fost pentru mine Federico Chiesa. Știindu-i ultimele prestații în tricoul celor de la Juventus, nu mă așteptam ca acest jucător să intre și să „tragă” echipa după el în multe situații grele în care s-a aflat Italia. A reușit să marcheze în prelungirile meciului din optimi contra Austriei, a deblocat tabela contra Spaniei în semifinale, iar în marea finală, mutarea genială a lui Mancini, aceea de a-l muta pe acesta în partea stângă în locul lui Insigne, a dat semnalul revenirii Italiei în meci prin foarte multe acțiuni personale, centrări și șuturi spre poarta lui Pickford. Chiar dacă cei din media au folosit titlul de „star boy” pentru Pedri, Mount sau Foden, pentru mine determinarea, atitudinea și spiritul de sacrificiu lui Chiesa m-au făcut să îl aleg pe Federico omul turneului.

Știu că îți voi surprinde total așteptările când îți voi spune că naționala mea favorită de la EURO nu a fost Anglia. Am mers pe Germania, mi se pare cea mai bine pusă la punct națională din Europa, chiar dacă la EURO ăsta a jucat ca o cizmă. Deși mi-a eliminat „favoriții”, în finală am ținut cu Anglia. Și ca să te mai surprind o dată, nu, jucătorul ce m-a impresionat pe mine nu are legatură cu Liverpool. ? Este vorba de Kimmich, din punctul meu de vedere cel mai complet jucător pe care îl are Germania în momentul de față, se descurcă foarte bine pe orice post (poate mai puțin portar, că e micuț ?). Dar chiar dacă Germania nu a fost cine știe ce la EURO ăsta, mi s-a părut că ăsta mic al lui Kimmich (așa era prezentat pe la sat când era intrebat al cui e) a strălucit pe teren.

Favoritul planetei e deja Kjaer, după reacția pe care a avut-o la accidentul lui Eriksen și cum a gestionat situația. În plus, a condus Danemarca într-o altă semifinală, după ce o luase pă coajă de două ori în grupe, deci big up și pe fotbal, nu e doar emoția de el. În rest, fotbalistic, Chiesa – surpriză plăcută, Spinazzola și el, Dumfries fotbalist, Doku m-a speriat cu Italia, cât tupeu are!, au ieșit fotbaliști în evidență și la echipe care n-au ajuns în top 4.

O să-l aleg pe Pandev. A avut o ieșire din scenă cum probabil că ne-ar plăcea tuturor să avem. Ajungi la un succes major pentru țara ta, ești aplaudat de colegi și adversari la ieșirea de pe teren în ultimul meci, se întrerupe jocul și toată lumea îți arată că ți-ai încheiat misiunea într-un mod minunat.

Da, aia e, voi fi un clișeu (sigur o să mai primești răspunsul ăsta), dar eroul meu de la EURO ăsta a fost Simon Kjaer, căpitanul danez. Dacă mai e cineva pe planeta asta care nu știe ce-a făcut, ok. Pune poza aia cu el și soția lui Eriksen, pe care o calmează în, probabil, cel mai urât moment al vieții ei. Sau care putea să fie cel mai urât. Of, simt că scriu ca o doamnă profesoară :))), dar îmi tot vin imaginile alea în cap și mi se pare că orice aș scrie eu, ar fi niște metafore tâmpite, mi se strâng cuvintele fix ca un cordon și ele, dar cred că poza aia e de înrămat, de pus pe frigider, de adus aminte că oamenii sunt încă frumoși, ca într-un vers Subcarpați. Kjaer, my love! ❤

Personal am fost mult mai ocupată cu Wimbledon-ul decât cu EURO, dar din ce am apucat să văd, Bonucci m-a impresionat cel mai mult. Tocmai pentru că am fost mai atentă la tenis o să spun că Bonucci mi se pare ca un Djokovic al fotbalului, dacă mi-e permisă comparația, asta pentru că strălucește mai tare în medii ostile, unde adversarul se dă peste cap ca să-l facă să se simtă inconfortabil. De el mi-a plăcut cel mai mult la EURO datorită atitudinii, dăruirii, spiritului de luptă… fabulos om de echipă.

Cristiano Ronaldo, pentru că în ciuda vârstei și experienței, este în continuare omul-recordurilor. Este același Cristiano Ronaldo ambițios care debuta la Campionatul European din 2004, însă cu o maturitate și determinare pe care nu le regăsești la toți fotbaliștii.

Înainte de a răspunde la întrebare, trebuie să specific un singur lucru. Sunt fanul fundașilor laterali (deh, amintiri din tinerețe). Și, totodată, trebuie remarcată importanța lor tot mai mare în fotbalul actual, spre deosebire de acum 10 sau 20 de ani.

Pentru mine, Euro 2020 a însemnat chiar competiția lor. A lui Spinazzola, a lui Shaw, a lui Gosens sau a lui Kimmich, iar Zinchenko arată din ce în ce mai mult de ce este numărul 1 în opțiunile lui Guardiola.

Totuși, dacă ar fi să aleg doar un jucător, Luke Shaw este opțiunea principală. Nu pentru că a marcat în finală, ci pentru nivelul arătat în ultimii doi ani, culminând cu performanțele din meciurile cu Cehia, Germania! sau Ucraina.

Și pentru că acest jucător, care pare și destul de liniștit, a fost chinuit ani întregi de accidentări și de un antrenor blocat de idei retrograde, Jose Mourinho.

Euro 2020 a confirmat, poate, că este în top 3 fundași stânga din lume, peste mulți alți apărători lăudați în presa internațională.

PS. Nu puteam să aleg de la italieni, care ar fi fost opțiunea potrivită dintre Donnarumma, Di Lorenzo, Bonucci, Chiellini, Spinazzola, Verratti, Jorginho, Barella/Locatelli, Insigne sau Chiesa? ?

Omul meu preferat de la EURO este Roberto Mancini. De ce? Pentru că o mare parte din tot ce a realizat Italia în ultima perioadă i se datorează lui. Lui i se datorează toată atmosfera din jurul echipei, el este cel care a selecționat jucătorii, reușind să formeze un așa grup performant, grup care se comportă la fel în orice moment, când îi este bine, dar și când îi este greu. Nu în ultimul rând, îl apreciez pentru echipa tehnică pe care și-a ales-o, toți foști fotbaliști cu performanțe notabile în fotbalul italian, atât la club, cât și la națională. Așa că asta e alegerea mea.

Omul meu preferat e Lev Levcenko, care, la doar câteva săptămâni, a bifat un meci la Euro mai repede decât noi toti. E trist că povestea celui mai tânăr fan de la Euro să nu fie știută tocmai în România, unde tatăl său, venit din Cernăuți, l-a adus la meciul cu Macedonia. Dacă noi așteptam victoria la un Euro de 23 de ani, Lev a văzut-o din prima încercare. Bravo, copile!

Simon Kjær, pentru că nu va fi nevoie de niciun trofeu de omul meciului sau jucătorul turneului să ne amintim reacția lui când Eriksen s-a prăbușit. Meciul dintre Danemarca și Finlanda va rămâne unul dintre acelea despre care oamenii vor povesti spunând unde erau și ce făceau. Tocmai terminam una dintre turele de voluntariat la Arena Națională, când cineva mi-a trimis pe WhatsApp un video cu acele secunde când Eriksen cade pe teren. Dar abia acasă i-am văzut pe Kjær și paravanul danez făcut de jucători în jurul lui Eriksen.

Și e bine că ne vom aminti. Dacă e să luăm ceva bun din acele minute, e instinctul autentic de a sări să-l ajuți pe celălalt. E forța grupului, cum te poți pune între lume și unul de-ai voștri, când el e căzut. Oricât de cheesy ar suna, e speranță că avem ceva bun în noi. Pentru că așa cum fotbalul are obiceiul să scoată și ce-i mai urât din noi, Kjær ne-a amintit că, și când se oprește, fotbalul are puterea să-ți scrie cele mai puternice lecții despre unitate și empatie.

A fost greu să aleg un sigur om, însă am zis că de data asta să merg pe Jordan Pickford. A făcut un turneu foarte bun și a primit doar două goluri, ceea ce e remarcabil, și doar simplul fapt că au ratat colegii lui la loviturile de departajare a facut ca premiul pentru jucătorul turneului să meargă la omologul său, Donnarumma. Mi s-a părut un pic nedrept, așa că d-asta l-am ales pe el. Poate îi iese la Cupa Mondială. anul viitor.

Pandutzu a făcut vlog cu experiența de pe Wembley.

Încerc foarte tare să nu trișez la întrebarea asta și să nu răspund cum mi-a venit inițial: toată echipa Italiei, sau măcar cuplul Chiellini-Bonucci. E greu să aleg un singur italian, dar respect regula și răspund: Roberto Mancini.

Pentru că a preluat naționala Italiei, într-unul din cele mai grele momente ale ei, după ratarea calificării la Campionatul Mondial din 2018.
Pentru că s-a ținut de promisiune. (Îmi plac oamenii care se țin de cuvânt.) Nu neapărat că le-a adus titlul italienilor. Se ținuse de cuvânt cu mult înainte de finală: când le-a adus italienilor o echipă care joacă de plăcere și pe care e o plăcere să o urmărești. A construit cea mai curajoasă Italie pe care am văzut-o și a pus în nucleul ei valori ca solidaritatea și prietenia – ceea ce nu-i puțin lucru.

Pentru că, undeva printre sprinturile lui Spinazzola și Chiesa și intervențiile de geniu ale apărării, sărbătorite ca niște goluri, echipa asta a lui Mancini mi-a amintit toate motivele pentru care mă îndrăgostisem de sportul ăsta.
Pentru că i-a reînvățat să creadă și pe jucători, și pe suporterii Italiei, și pe mulți alți oameni fără legătură cu fotbalul.
Pentru o filosofie simplă pe care le-o repeta jucătorilor, meci după meci, aceea de a înainta ”centimetru cu centimetru” până la finală.
Pentru că vorbea serios când spunea că, pentru el, nu există titulari și rezerve, ci doar ”jucători care intră la un moment dat pe teren”.Pentru vorbele astea spuse în vestiar înaintea finalei cu Anglia: ”Nu mai am ce să vă spun. Voi știți cine sunteți, nu ați ajuns aici din întâmplare. Suntem stăpânii propriului destin, știți ce aveți de făcut”.
Pentru că, pe Wembley, nu s-a lăsat învins de fantomele trecutului.
Pentru că a arătat, de mai multe ori, că e capabil să se răzgândească. Spusese cu ceva timp în urmă că o națională a Italiei ar trebui să aibă doar jucători născuți în Italia. Ulterior a făcut din Jorginho (născut în Brazilia) metronomul echipei și probabil că nu a regretat asta nicio secundă.
Pentru că omul pur și simplu s-a reinventat după ce, cu ani în urmă, ca antrenor City, el fusese primul fan al fotbalului pragmatic, defensiv, cu scoruri de 1-0.
Pentru că relația lui de prietenie de 40 de ani cu Vialli și îmbrățișarea lor de la sfârșitul finalei i-ar putea topi și pe cei mai cinici dintre noi.
Și, nu în ultimul rând, pentru toate superstițiile lui amuzante și pentru că îl cred că el crede când spune că ”norocul îi era dator” la penalty-uri.

Chiellini, pentru că în lumea lui Messi și Cristiano, un fundaș a transmis energie și leadership, a părut că ține echipa pe umeri.
La 36 de ani a arătat ca un copil care mănâncă o înghețată, s-a bucurat la fiecare alunecare.
Când alții și-au pus ghetele în cui, el a împins spre trofeu Italia.

Roberto Mancini. În 1987 am descoperit o echipă care se lupta și până la urmă s-a impus în cel mai bun campionat al vremii, Serie A. Acea echipă mi-a rămas tatuată în suflet pentru spiritul ei ofensiv imprimat cu pasiune de un sârb, Vujadin Boskov. Sampdoria din acei ani a reușit datorită conexiunii formidabile dintre Mancini și Vialli să doboare giganții Milan (Gullit, Van Basten, Rijkaard), Napoli (Maradona, Careca), Inter (Matthaus, Klinsmann, Brehme), Juventus (Baggio, Hassler) sau Roma (Voller, Giannini, Conti).

Mancini s-a transformat dintr-un atacant pe alocuri genial într-un antrenor excelent. Trei titluri în Serie A cu Inter și primul trofeu major din noua eră Manchester City l-au transformat pe Mancini într-un candidat serios pentru postul de selecționer al Italiei. „Squadra Azzurra” s-a prăbușit în mediocritate în 2018, sub conducerea unui Giampiero Ventura neinspirat. Roberto Mancini a readus plăcerea fotbalului la Milano, Roma sau Napoli și a transformat naționala Italiei într-o mașina de fotbal neobișnuit de spectaculos.

Mancini a fost adevăratul star al acestui Campionat European atipic. Fosta vedetă a Sampdoriei și-a adus prietenii Vialli, Evani, Lombardo, Nuciari sau Salsano pentru a manageria o serie de jucători neobișnuiți cu statutul de vedete și a dat lovitura. Mancini a readus titlul european în Italia după 53 de ani!  O campioană europeană fără mari vedete a avut un star pe bancă.

Deși nu am fost fanul Italiei, mi-a plăcut enorm Giorgio Chiellini, căpitanul campioanei europene. Pe lângă calitatea indiscutabilă din teren, fiind „stâlpul” apărării italiene, a gestionat cu zâmbetul pe buze momentele tensionate ale partidelor, oferind încredere colegilor săi, dar și suporterilor.

E greu să alegi un om căruia să-i acorzi o distincție individuală la un turneu la care e clar că nimeni nu s-a evidențiat în mod particular. Câteva nume interesante s-au remarcat, dar nu a existat un jucător al turneului în adevăratul sens al cuvântului. Omul turneului trebuie să fie, atunci, Roberto Mancini.

Antrenorul Italiei a făcut dintr-o echipă care nu s-a calificat la Cupa Mondială înainte să o preia, campioană europeană. Mancini i-a adus Italiei un stil de joc nou, diferit, cu care s-a diferențiat de multe iterații ale acestei echipe naționale din trecut. Jocul Italiei a fost curajos, vertical și ofensiv chiar și fără să aibă un jucător cheie, o vedetă, în centrul atenției. Poate tocmai de aceea Italia a părut și cea mai unită și pasionată echipă de la Euro. Jucătorii au format nu numai un lot, dar un grup de prieteni care știu să joace fotbal, care s-au completat unul pe altul perfect și care la finalul turneului au ridicat trofeul. E meritul lui Mancini că Italia a arătat așa la acestă competiție, iar Cupa Mondială din 2022 va fi foarte interesantă dacă Italia va continua pe același drum, cu același Mancini la cârmă.

Sigur, sunt subiectiv. Sigur, am o simpatie pentru postul de fundaș. Sigur, am o simpatie pentru englezi. Sigur, am o mai mult decât simpatie pentru Diavolii Roșii. Nu cei care mănâncă pizza cu salam picant, ci ăia cu fasole la mic-dejun, pentru că de ce nu?
Vreau să vorbesc despre Luke Shaw. La vremea lui, cel mai scump fundaș stânga din istorie și cel mai scump „puști”.

Din 2014 până-n prezent, băiatul ăsta a trecut prin multe. A început destul de bine la noua sa echipă, dar cu pași mărunți, fără să sară etapele.
Sezonul 2015-2016 avea să fie cel în care să lase o amprentă mai clară în fotbalul mare. Și vine de nicăieri un tackling care îl ține pe bară aproape un an calendaristic, din septembrie 2015 până în august 2016.
La finalul sezonului 2018/19, Luke Shaw era ales jucătorul sezonului la Manchester United. Nu e puțin lucru, chiar dacă nu e cea mai bună perioadă a clubului.

Dar să revenim pe meleagurile patriei. Patria berii calde și fără acid.
6 meciuri. 575 de minute de sudoare strânse în dreptunghiul verde, corespondente a 62,7 km de alergătură.
Fără cartonașe, nu a avut nevoie de ele, deși s-a întâmplat să rupă jocul în 10 ocazii. Acuratețe a paselor de 83%, ceea ce nu e rău pentru un fundaș care, fie vorba între noi, mai trebuie să și arunce bășica aia în față.
Au fost și 21 de recuperări. 3 assist-uri, exact ca numărul de pe tricou.
Și un gol. Cel mai rapid gol înscris într-o finală de Euro, la chiar prima sa reușită pentru naționala Albionului. Unde ești tu, Mourinho, să mai faci transformări radicale?
Bine, glumesc, evident, Luke a avut nevoie de psiholog pentru a trece peste incompetența lui Jose de a-l stimula pe acest jucător și a-i oferi încrederea necesară atingerii performanței.

Din acest motiv consider că Luke poate fi un exemplu în primul rând în fotbal, pentru tăria de a trece peste o accidentare foarte urâtă care poate schimba cursul unei cariere la nivel înalt sau o perioadă nefastă alături de un antrenor care nu îți oferă circumstanțe, dar și în afara lumii sportului, prin perseverența de care a dat dovadă pentru a-și vedea visul cu ochii și a performa în domeniul său de activitate.

Omul meu preferat de la Euro 2020 a fost Giorgio Chielinni pentru felul în care s-a bucurat de fiecare meci, l-am simțit fericit să fie pe teren.

Omul preferat de la Euro a fost Yann Sommer. Pentru simplul fapt că a dat drumul unor meme-uri în care mă regasesc complet (German needed*). Și uneori a apărat destul de bine ?

Giorgio Chiellini, datorită spiritului arătat pe tot parcursul competiției, pentru faptul că a fost unul dintre stâlpii de rezistență din teren și totodată a condus cu zâmbetul pe buze un grup format preponderent din jucători tineri și a arătat calități de lider.

Manuel Neuer. L-am votat pe el, pentru că a ales sa îndemne la normalitate, într-un moment în care UEFA a fost extrem de neinspirată. Așa cum e atât de des…

Mi-e greu să aleg Omul Turneului fără să mă gândesc la figura ieșită dintr-o convenție de Cosplay și teleportată peste noapte pe banca Italiei:

Alberico Evani a fost șocul turneului când la meciul cu Țara Galilor a stat camera două secunde pe el și jumătate de Glob s-a întrebat cine este acest domn? Costumul Armani, mustața de lord englez, ochelarii de beatnik rupeau dacă fotograful de la Sartorialist le prindea împreună pe stradă.

Partea tare la Evani e că acel cadru de două secunde a făcut Campionatul ăsta mai suportabil.
Fostă aripă în Serie A, locotennetul lui Mancini e parte din frumoasa bancă a Sampdoriei care a făcut astăzi Italia mare. Evani pare însă că n-are nicio legătură cu fotbalul de azi. Acel cadru a vorbit despre diversitatea mișto a acestui sport care s-a statiscizat și s-a americanizat cu prea multe xG-uri, VAR-uri și stadioane amorfe. Evani e figura unui fotbal de-acum 25 de ani care ca o fantomă peste care s-a pus un filtru Insta de ”oldies” și arată ca personajul unui desen animat care ar trebui să bea Campari într-o piață din Roma, nu să facă ceva atât de vulgar ca statul pe banca unei naționale cum bine puncta cineva în altă parte. Ce ne spune figura lui Evani care răzbună toți antrenorii stilați italieni care au pierdut finale în ultimii 40 de ani e următorul lucru: Italia is back, baby, iar fotbalul lui Steve Bruce și Sean Dyche sunt istorie. De asta poate că Italia a surprins pe toată lumea la acest Euro, atenția la detalii, tupeul de desene animate și încrederea de-a te lupta cu propiria istorie și ideologie de joc (Catenaccio). Forza Italia, Forza Evani, Forza Comic Con!

Ronaldo. De ce Ronaldo? Poate pare răspunsul clasic, la îndemână, să scapi ușor. Dar nu de asta l-am ales. Îmi doream să-l văd pe viu în viața asta măcar o dată și l-am văzut. Și în ce meci? Cu Franța, la Budapesta. A dat goluri. Poate i-am văzut ultimele lui două goluri la un Euro. Mi-aș dori să fi asistat la „retragerea” lui de la Euro în felul ăsta, dar totodată, aș vrea să-l văd pe teren cât mai mult timp și ținând cont că e vorba de Cristiano, Euro 2024 nu pare atât de îndepărtat.

Îi ofer votul „Man of the People” la Euro 2020 ca un premiu pentru toată cariera lui. A fost omul meu preferat și nu pentru cele 5 goluri marcate în doar 4 meciuri. Nu pentru că ar fi fost cel mai bun la acest Euro. Pentru că el chiar este Man of the People. Spre deosebire de Messi, care pare cumva de neatins, extraterestru pentru talentul cu care s-a născut, Cristiano e uman din punctul ăsta de vedere. Nu că nu ar avea talent, are cu vârf și îndesat. Dar cred că Ronaldo a muncit. A muncit de la 7-8 ani și continuă să muncească la aproape 37 ca și cum abia s-a apucat de fotbal și are recorduri de atins. Și datorită muncii ăsteia nebune e omul meu preferat. A arătat și la 36 de ani la Euro 2020 că dacă muncesti, dacă visezi zi și noapte obiectivul propus, dacă nu te abați de la drumul tău, dacă știi care sunt prioritățile tale în viață, atunci o să fii numărul 1. Și e un exemplu pentru mine cel puțin din punctul ăsta de vedere. From zero to hero. Indiferent cu ce te naști, dacă îți pui în cap și muncești zi de zi pentru tine, poți fi cel mai bun din istorie. În orice domeniu.
Man of the People – Cristianoooo Ronaldoooo, Cristianoooo Ronaldoooo!

Simon Kjaer. Căpitanul Danemarcei a fost cel mai important om de la Euro 2020. Asta pentru că datorită lui, un alt om poate să își continue viața. Intervenția lui Kjaer în momentul în care Christian Eriksen s-a prăbușit a fost decisivă. Cei doi sunt buni prieteni și cred că mulți s-ar fi pierdut în asemenea momente. Simon a lăsat la o parte ce simțea și i-a salvat viața. Fotbalul e cel mai important lucru neimportant din viețile noastre, spunea Jurgen Klopp. Ultimele 18 luni ne-au arătat tuturor asta. Și indiferent câte goluri frumoase, meciuri spectaculoase, momente controversate au fost la Euro, cel mai important moment pentru mine este cel în care fotbalul nu mai conta.

Pentru mine, omul EURO 2020 a fost Roberto Mancini și nu pentru că este antrenorul echipei câștigătoare ci pentru că ne-a reamintit 3 lecții foarte importante :

1. Lecția respectului : Mancini a rulat toți jucătorii din lot pentru că fiecare om cu care faci echipă la un moment dat este important, oricare ar fi rolul lui. Și asta în comparație cu unii antrenori români care schimbă jucători în primele 30 de de secunde ale unui meci. Respectul se câștigă nu se impune bătând cu pumnul în masă sau prin așa zise demonstrații de forță.

2. Lecția modestiei : Mancini n-a ieșit în față niciodată la acest turneu. N-a făcut spectacol la conferințele de presă și cu atât mai puțin pe teren la sfârșitul meciurilor. Întotdeauna și-a lăudat jucătorii și colaboratorii și a evidentiat forța grupului.

3. Lecția prieteniei : Mancini l-a adus pe Vialli în echipa după ce acesta dusese o bătălie lungă și grea cu o boală necruțătoare. Împreună au scris o carte, La bella stagione, despre titlul obținut în 1991 cu Sampdoria, iar toate drepturile le-au donat unui spital italian care tratează bolnavii de cancer. Și n-a fost doar un gest de prietenie, pentru că de multe ori camerele au surprins momentele în care Vialli a fost chemat de Mancini în pauzele reprizelor de prelungiri pentru a discuta și a oferi un sfat.
Și ne-a mai învățat ceva Mancini : niciodată nu e totul pierdut, întotdeauna există o șansă să o iei de la capăt și să faci performanță dacă știi să ai alături oamenii potriviți.

Chiar dacă echipa ta nu s-a calificat la turneu, iar inima ta, pe bună dreptate, nu pulsează cu aceeași intensitate, încerci s-o faci să se zbată, măcar timid, pentru alții. Să se agațe cu disperare de un alt jucător, de o altă echipă care să te facă să tresari, măcar pe jumătate la cum o făceai pe vremuri, în toiul nopților de vară în care asfaltul încă era fierbinte, la kilometrul zero, în Piața Universității, în orașul ridicat pe locul în care ciobanul Bucur și-a înfipt toiagul.

Dar partea asta cu necalificarea este un scenariu cu care noi ne-am familiarizat, din păcate, nepermis de mult. Cumva, așa cum ne avertiza și Gică în 98’, gesticulând larg și ferm – pe vremea când nu era nevoit să se refugieze la tribuna a II-a, ci era pe scaun, alături de Tata Puiu, într-o sală de conferință de presă, după o victorie muncită și meritată în fața Paraguayului – este o chestiune de timp, de câțiva ani, până când fotbalul românesc o să intre în moarte clinică: “Fotbalul nostru se duce”.

Dar ce te faci când ajungi la turneu și inima unui jucător se hotărăște pe nepusă masă să stea? Să zică răspicat, fără o avertizare prealabilă: Stop. Stop joc. Stop cardiac. Iar un stadion întreg și restul cetățenilor, așezați confortabil în fața televizoarelor, să amuțească brusc. Tăcere apăsătore. A naibii de apăsătoare.

O să prefer să nu nominalizez jucătorul meu preferat de la acest turneu. Asta pentru că lecția predată, fără voia lui, de Eriksen, și, în aceeași măsură, de staff-ul și jucătorii danezi și de toți cei care și-au arătat solidaritatea ulterior, merită amintită.
Da, de la prima intervenția a coechipierilor, la reacția promptă și precisă a cadrelor medicale, la îmbărbătarea spontană a soției lui, chiar pe suprafața de joc, la sprintul lui Kasper Schmeichel către staff-ul medical pentru a afla informații despre starea fotbalistului și a o liniști pe Sabrina, la sentimentul acela pregnant de vulnerabilitate sfâșietoare, la nenumărătatele mesaje de susținere pe care le-a primit ulterior și până la mobilizarea ulterioară a danezilor care i-a dus aproape de actul final al campionatului.

În momentul acesta, Christian a fost externat. Cu toate astea, doctorii caută în continuare o explicație pentru ce s-a întâmplat. Un lucru este clar, nu ne rămâne decât să invocăm expresia care a intrat în folclor și care are un loc de cinste aici, unde rujul a atins bara: “Viața e frumoasă, dar merită trăită.”

Pentru mine e o decizie ușoară. Am luat-o încă de la începutul turneului, deși mi-aș fi dorit să nu o fac. Așadar, alesul meu e Simon Kjaer.

Desigur că emoția momentului a contat. Euro abia începuse, primul meci al turneului mi-a dat o stare de bine, datorită atmosferei de pe Olimpico, de la Italia – Turcia, la Copenhaga era cel puțin la fel de mișto, iar apoi s-a întâmplat treaba aia cu Eriksen, care era să se încheie cu o tragedie. Am fost afectat eu, din fața televizorului și la sute de kilometri de locul în care s-a întâmplat. Nici nu-mi pot imagina cum s-au simțit oamenii ăia de acolo. Și, mai ales, băieții care împart același vestiar de ani buni.

E remarcabil modul în care Kjaer a reacționat și a acționat. Din toate punctele de vedere, mai ales uman. Protejarea colegului, consolarea soției… Pe undeva, ținând cont că și-a ținut emoțiile în frâu, era normal să cedeze primul și să ceară schimbarea la scurt timp după reluarea meciului. După minutele alea teribile în care a părut un robot, a fost reconfortant să vezi că e totuși un OM.

Remarcabil e și modul în care a reușit să-și revină, să strângă echipa în jurul lui și să o ducă până în semifinale, unde știm cu toții cum a pierdut. Dar asta e deja altă poveste. Deci, da, din punctul meu de vedere nu ar trebui să existe dubii despre Man of the People la Euro 2020.

My EURO 2020 Man of the People este selecționerul Angliei, apreciat de Gary Neville ca find „atât un lider, cât și un gentleman”. Gareth nu a ajuns doar la inimile englezilor, ci la ale tuturor fanilor fotbalului, prin onestitatea și spiritul său unificator, care sunt după părerea mea cele mai remarcabile trăsături ale sale. Un alt lucru pe care îl apreciez la Gareth este încrederea nemăsurată pe care o are în tinerele talente. Jucătorii naționalei Angliei au mărturisit despre selecționer că a reușit să instaleze o atmosferă de familie la echipă, drept pentru care au și reușit să ajungă atât de departe în această competiție. După 55 de ani de așteptare, Anglia a jucat din nou într-o finală, performanță reușită în mare parte mulțumită acestui suflet nobil. Încrederea sa în tinerii jucători a fost din nou demonstrată de decizia sa de a lăsa soarta țării în mâinile lui Bukayo Saka, care a avut neșansa să rateze acel penalty decisiv.

Emanuel Colban a creat un ,,jurnal ilustrat” al campionatului european pe contul său de Instagram. 

Vezi această postare pe Instagram

 

O postare distribuită de emanuel colban (@emanuelcolban)

Fotbalul ”mare” mă entuziasmează tot mai rar. Parcă cel mai mult îmi lipsește un fel de șmecherie a jocului care am senzația că a fost omorâtă de profesionalizarea tot mai accelerată sportului din ultimii ani. Mă refer la genul ăla de fentă pe care o făceau băieții talentați din curtea școlii și pe care eșuam lamentabil să o imit; sau la călcâiele lui Hagi care făceau inutili câte 2-3 fundași deodată; ori la al doilea gol al lui Maradona din semifinala contra Angliei când a ales să fenteze și portarul înainte să marcheze, deși trecuse de jumătate din apărarea adversă și putea să tragă la lejer poartă.

Cumva, așa am simțit și primul gol al lui Karim Benzema din meciul cu Elveția. A fost unul dintre momentele mele preferate de la EURO. De mult nu mă mai fascinase atât de tare o șmecherie. Nu știu exact de ce, dar piciorul francezului care pare uitat în spate înainte să îi plaseze mingea pe sub corp fix în fața portarului m-a ținut lipit de ecran la o grămadă de reluări. Mișcarea aia pare să vină direct din cartier, de pe terenurile banlieue-urilor care au făcut Franța mare în fotbal de 20 de ani încoace. Este, probabil, cea mai frumoasă șmecherie de la campionat, așa că Benzema este, pentru mine, omul Europeanului din 2020.

Man of the people la EURO 2020 a fost Alexandru Cândea, managerul operațional la București. Un tip modest, cu experiență vastă în organizarea de evenimente sportive, Alex a fost omul care a reușit să ducă la bun sfârșit toate cererile UEFA din punct de vedere organizatoric. A fost omul pe care toți cei 27 de manageri îl cunoaștem, ajutându-ne, cu un calm desăvârșit, să facem din EURO un eveniment deosebit. Alex e man of the people, omul din spatele cortinei, care a ales să dea 200% pentru binele proiectului și care a fost mereu acolo pentru motivarea echipelor și rezolvarea situațiilor de criză.

Pentru mine EURO 2020/2021 a fost un turneu mai puțin atractiv față de precedentele. Am fost pe punctul de a nu viziona meciurile din cadrul competiției. Omul meu preferat care să aibă legătură cu acest Campionat European nu este un jucător, un antrenor sau cineva din staff-ul unei echipe. Este Răzvan Luțac, pentru că la insistențele lui am ieșit în oraș să văd 4 meciuri.
Dar dacă Andreea mă obligă să arunc pe masă și un nume de juctor, atunci acesta este Luke Shaw. Mi se pare remarcabil progresul fundașului de la Manchester United pe tot parcursul acestui sezon și constanța arătată la Euro.

Ștefan mi-a arătat o serie de fotografii într-un interviu. 

Din primul moment în care Andreea m-a invitat să-mi ofer umila experiență personală cu acest turneu final, OMUL care s-a strecurat instant în imaginile pe care le derulam în minte a fost nimeni altul decât Leonardo Spinazzola.
Îmi amintesc momentul în care Roma a anunțat achiziționarea și, probabil că am și scris pe undeva, prin cotloanele uitate ale internetului, că ăștia ai mei sunt total lipsiți de ambiție și de viziune. Nu făcuse mare lucru la Juve și îl priveam cu circumspecție, ca fan al Romei. M-am înșelat amarnic. Chiar dacă nu a avut performențe notabile (încă) la Roma, pe băiatul ăsta nu ai cum să nu-l îndrăgești, fie că îți este coleg sau adversar. Probabil va fi feblețea lui Mourinho.
Energia de care dă dovadă, pasiunea cu care luptă pentru fiecare milimetru pentru ai lui, dar și tendința continuă de a-și autodepăși condiția de fundaș lateral, m-au câștigat pe viață. Pentru mine, a fost jucătorul turneului, iar, până să se accidenteze, a fost MVP-ul Italiei. Cine ar fi crezut?! Italia a reușit și fără el, dar Spinazzola rămâne simbolul unei echipe care a triumfat prin togetherness, un termen care mă tem că a dispărut din vocabularul nostru fotbalistic, al românilor.
Să ne trăiești, Leondardo, tată! Fă-te bine cât de repede posibil, că avem treabă la Roma. Posterul meu de la Euro 2020 te are pe tine în prim plan, sărbătorind titlul european, ajutat de cârje. Mare om!

Saka.

Nu am ținut cu Anglia la nici un turneu final. Știu, e ciudat, mai ales că sunt o împătimită a fotbalului din Premier League, dar Bundesliga a fost prima mea iubire și am rămas cu Germania. Am fost un spectator neutru la acest turneu și am putut să mă bucur de spectacol fără să am o favorită clară (grație eliminării în optimi a Germaniei). Dar ochii mi-au ajuns inevitabil pe Anglia. Echipa cu cea mai mică medie de vârstă de la turneu, care a practicat un fotbal suficient de pragmatic cât să ajungă în finală. Da, Anglia nu a jucat spectaculos, așa cum ne-am obișnuit să vedem de la jucători în Premier League, dar a făcut tot ce trebuie să ajungă acolo. Saka a fost însă omul care m-a impresionat pentru curajul pe care l-a avut să bată ‘acel’ penalty. Un puști de 19 ani, care nu a executat niciodată un penalty într-un meci oficial, nu a zis nu într-un moment în care toată presiunea unei țări era pe umerii lui. Și asta este de admirat. Și sunt sigură că acest moment îl va ajută să crească și mai mult.

Pentru mine, OMUL EURO 2020 este Roberto Mancini. Desigur, toată lumea poate crede că l-am ales pentru că este antrenorul noii campioane europene. Și nu s-ar înșela complet. Dar motivele mele sunt mai multe. Da, el a condus Italia spre titlul suprem pe continent după ce squadra azzurra nici nu se calificase la Mondialul din Rusia.

Dar contează și modul în care a făcut-o. Am văzut cea mai interesantă echipă a Italiei de când mă uit eu la fotbal, în finală a atins un record uluitor de 34 de partide succesive fără înfrângere. Mancini a fost omul care a adus la EURO cei mai în formă jucători pe care i-a organizat într-o ”mașină de fotbal”. Care a impresionat la începutul competiției și care și-a arătat adevărata forță și tărie de caracter în ultimele două jocuri, câștigate la loviturile de departajare.
Mancini a câștigat EURO fără unul dintre cei mai buni jucători în primele meciuri, Spinazzola, dar să nu uităm și că a cucerit trofeul oferind minute întregului lot (exceptându-l pe al treilea portar), pentru că la Coppa del Mondo ’90 el nu evoluase deloc.

Privind în trecut, Mancini a reușit să îmi câștige respectul încă de când a reușit să îl învingă pe marele Sir Alex Ferguson în lupta pentru titlul din Premier League din 2012. Chiar dacă învingătoarea a fost stabilită în ultimele secunde ale sezonului cu acel gol memorabil al lui Aguero. Fiind fan al lui Man. United, poate ar trebui să îi fiu și recunoscător lui Mancini că astfel l-a mai ținut pe Ferguson încă un an în activitate.
Mancini a fost primul antrenor care a câștigat campionatul cu echipa de vedete a ”cetățenilor” după ce, în sezoanele precedente, crease la Inter trupa cu care Mourinho a câștigat ”tripla” Serie A – Coppa Italia – Champions League.
Toate acestea arată că performanța de la EURO 2020 nu este deloc întâmplătoare. De fapt, titlul european este o încununare a întregii sale cariere până acum.

P.S. Dacă aș fi fost subiectiv, l-aș fi ales OMUL EURO 2020 pe Luke Shaw (Man. United & Anglia). A încheiat un sezon de excepție la club cu evoluții foarte bune la națională. Toate acestea în contextul accidentării grave pe care a suferit-o în 2015 și care a fost aproape de a-i încheia cariera!
Sau aș fi putut alege pe oricare membru al echipei de organizare EURO 2020 la București. Florin, Diana, Alexandru, Răzvan, Alexandra, Mihai, Cătălin sunt doar câțiva dintre sutele de români care au înfruntat numeroasele provocări ale găzduirii unui asemenea turneu și au produs împreună cu colegii de la UEFA o experiență unică pentru vizitatori și pentru conaționalii care s-au aflat pe Arena Națională.

Chiar am vrut să aleg altfel, dar asta ar fi însemnat că nu aș fi fost sinceră cu mine însămi și cu ce am trăit la acest EURO. Leonardo Bonucci este omul meu preferat de la EURO 2020, pentru că atitudinea lui și modul lui de a fi pur și simplu m-au făcut să mă simt bine. Atât de simplu! Emoția din mine a ales, nu o să te mint, dar știe ea ce știe. Datorită lui Bonucci, am cântat imnul Italiei pe Lipscani, urlând la finalul versurilor acel SIIIIIIII care te făcea să te simți puternic. Tot datorită lui, îmi începeam zilele verificând dacă a mai postat clipuri din autocarul echipei, comportându-mă ca un fan obsedat că i s-a terminat serialul preferat și caută informații despre actori pe wikipedia. Bonucci a fost o extensie a fotbalului din teren, care mă ținea în priză și când nu era meci. Iar când era, eram cucerită de duetul pe care îl făcea cu Chiellini, ca un Dr. Watson lângă al său Sherlock Holmes, arborând o siguranță că ei știu deja mersul treburilor și traseul exact balonului. ,,Sunt mai bătrân, mai puțin rapid, dar mai deștept,” zicea Chiellini într-un interviu pentru The Athletic. Bonucci e cu 2 ani mai tânăr, ceea ce mă face să sper că îl vom vedea prezent și la Mondial. Până atunci, o să mai fredonez prin casă ,,Fratelli d’Italia, L’Italia s’è desta”, sărind apoi peste versuri și ajungând mai repede la partea preferată ,,Siam pronti alla morte, L’Italia chiamò. Sì!”

Gata și topul Man of the People la EURO 2021 după 46 de păreri motivate frumos.

Locul 1: Simon Kjaer, cu 8 voturi

Locul 2: Roberto Mancini – 7 voturi

Locul 3: Giorgio Chiellini – 5 voturi

Pe 4 îi găsim pe Cristiano Ronaldo și Luke Shaw, ambii cu câte 3 voturi, urmați de Bonucci, cu 2 voturi.

Câte un vot a mers la: Yann Sommer, Gianluca Vialli, Pedri, Eriksen, Federico Chiesa, Kimmich, Pandev, Saka, puștiul Lev Levcenko, Pickford, Gareth Southgate, Răzvan Luțac, Karim Benzema, Alexandru Cândea, Alberico Evani, Leonardo Spinazzola și Manuel Neuer.

Mulțumesc încă o dată tuturor celor care au votat. Și ție, celui sau celei care a citit. Acum, că ai parcurs toate aceste povești, îți va fi și mai greu să alegi. Și uite tocmai și din acest motiv fotbalul e atât de frumos. 🙂