Amintire de la EURO. Ziua în care am fost vulturi

Acum câteva zile, Facebook mi-a arătat o amintire de acum 5 ani, o poză cu Claudiu Keseru. Era pe vremea când lucram în agenția de marketing sportiv First Content, cu puțin timp înainte să fiu anunțată: ,,Te duci la EURO!”

Împreună cu Gabi Balint și Bogdan Stelea, cu câțiva colegi și cu 100 de români câștigători ai unui concurs,  ne-am urcat în 2 autocare și am plecat la meciul României cu Elveția. Nici nu îmi trecea prin minte ce urma să trăiesc.

Ne-am oprit prin mai multe orașe, printre care Timișoara, Arad,  Viena și Stuttgart și am ajuns în Paris cu o seară înainte de meci. Pe tot parcursul drumului am filmat materiale și nu vreți să știți de câte ori am auzit imnul campaniei din care făcea parte excursia. După ce îl asculți de zeci de ori, te poți gândi că nu mai ai puterea să dai play încă o dată, dar ce s-a întâmplat atunci a fost excepție de la regulă. Eu nu am trăit pe viu un entuziasm mai mare al românilor în ceea ce privește naționala și șansele ei de calificare decât am simțit atunci, în 2016. Când strigau oamenii pe lângă mine ,,Vis la Paris” părea că e strigat doar că rimează bine, dar când m-am întors acasă mi-am dat seama că trăisem un vis frumos, cu adevărat. Nu s-a terminat bine, dar pentru un microbist, să ajungi la un turneu final și să cânți ,,Deșteaptă-te, române” alături de alți mii de români e ceva ireal, greu de explicat în cuvinte. Era greu să îmi țin telefonul în mână, pentru că tremuram, emoțiile te paralizau complet. Doamne, ce greu e să fii jucător când tumultul ăla de emoții vine năvală spre tine din tribune.

Las aici și imnul campaniei Eu sunt 12. Probabil ți-l aduci aminte. 🙂

Cu cât ne apropiam mai mult de stadionul Parc des Princes, cu atât mai tare cântam imnul Eu sunt 12, cu mâinile în aer. Mă desprinsesem de mult de ideea că eu eram la job acolo, mă simțeam pur și simplu un suporter plecat în deplasare. Intram pe WhatsApp și îi trimiteam lui Keșeru clipuri din autocar, mesaje de la oamenii cu care m-am împrietenit încă din prima zi. Claudiu ne răspundea și eu trimiteam mesajele lui mai departe. Și tot așa, cu imnul dat tare pe fundal, cu entuziasmul unor copii plecați în excursie la munte, care așteptau oprirea la McDonald’s ca pe o vizită la una dintre cele zece minuni ale lumii. Sau cel puțin asta făceam eu și colegii în școala generală.

Apoi a venit momentul defilării românilor prin Paris. Și nu știu despre voi, dar eu mă emoționez cel mai mult când aud imnul României înaintea unui meci, fie el la TV, fie pe stadion. Uneori, îmi e de-ajuns să ascult doar imnul ca să trăiesc entuziasmul de suporter. Și atunci, pe străzile Parisul, marea galbenă de oameni a cântat cel mai frumos de pe planeta asta. Și nu știu dacă am simțit numai eu, dar cântam toți atunci pentru mai multe motive, nu neapărat pentru că jucau ai noștri. Cântam pentru că, înconjurați de mulți români, ne simțeam cei mai mândri. Și nu ne aflam în locul și țara în care apuci să zici asta des. Oamenii ăia erau mândri că erau români în cel mai pur sens, nu sensul clișeic pe care îl tot auzi peste tot, mai ales de ziua naționala a României.

Erau români veniți din Italia, Spania, Germania, români plecați de zile întregi de acasă, care conduseseră sute de kilometri ca să ajungă acolo, ca fire de nisip aduse de vânt și unite în fața mării într-o zi fericită de vară. Și în ziua aia, toți cei despărțiți de țara lor, plecați la muncă peste hotare, se simțeau din nou acasă. Și tot în ziua aia nu le mai păsa de ce cred alții despre ei. De aia zic mereu că în sport e mai mult decât despre sportul în sine, este despre ceea ce se întâmplă în jurul stadionului la nivel social. Echipa națională a României le-a oferit suporterilor ei ajunși acolo poate una dintre cele mai fericite zile din viața lor. Sentimentul de apartenență în momentele acelea era fluturat mai ceva ca drapelul tricolor. Iar oamenii în galben aveau atât de multă nevoie de un moment ca acela.

Nu am câștigat meciul, după cum știm deja. A fost 1-1 și fanii nu au știut ce să facă atunci cu rezultatul ăsta. Nu jucaserăm rău, nu era un rezultat negativ 100%, urma meciul cu Albania care ne dădea speranțe, dar românii simțeau că nu a fost de-ajuns ce s-a întâmplau pe teren. Din punctul lor de vedere, dăduseră totul și voiau totul în schimb. Pentru nivelul de entuziasm cu care fanii au intrat pe stadion, se așteptau la o victorie răsunătoare, pentru că în sufletul lor, ei doar asta își imaginaseră că vor primi înapoi. Sentimentul ăla de apartenență le scormonea adânc în suflet și nu voiau să plece din Paris fără să arate lumii că au fost cei mai buni în ziua aia. Măcar într-o zi. Ne-ar fi ajuns pentru toată viața.

Nu a fost să fie. Iar muzica din boxele autocarului a fost înlocuită cu liniștea pe post de pansament bun de pus pe rana în orgoliu. Tăceam toți. Moment în care am auzit o voce de undeva de pe locurile din spate:

Ce mai zice Keșeru acum? 

M-am făcut că nu aud, privind lung pe geam, în întunericul unui Paris în care noi ne ambiționam să nu îi vedem luminile. Eram prea obosiți. Apoi ne-am întors acasă, ca să vedem cum Albania ne retează sadic și ultimele rămășițe de aripi.

Sper să mai trăiesc vreodată o zi ca aceea, în care oamenii au crezut cu adevărat în națională, iar naționala le-a și dat motive să creadă. Poate să fie Mondialul următor, poate următorul EURO, poate, poate, poate. Ar trebui create niște reguli stricte care să nu permită niciunui suporter să treacă prin viață fără să simtă bucuria aia nemăsurată și nebună. Ar trebui să ne mai vină și nouă rândul la extaz. Fără agonie, dacă s-ar putea. Deși, dacă tragi linie și te împaci cu agonia, poți fi bucuros că ai trăit cândva un vis la Paris, că ai fost vultur pentru o zi, pe niște piscuri pe care e atât de greu să ne cocoțăm cu fotbalul nostru.

În ziua aia, am avut Parisul la picioare, chiar dacă nu am câștigat. Și pentru cei care au cântat imnul pe străzile franceze, le-a rămas Parisul și asta e o alinare prețioasă.

La început de preliminarii, am o singură dorință. Să fim din nou vulturi. Oare cer prea mult?