Desincronizarea

Dinamo-Rapid 2-0

Am avut un gloss bun, pe care a trebuit să-l las la poarta stadionului. În peluză, am avut o portavoce care nu s-a auzit prea bine. Şi am avut ghinion să ne dăm autogol în minutul 2. Restul meciului, doar un început de drum spre Liga 2.

Ce am observat:

• e un haos minunat în mintea oamenilor. Urâm pe cei din partea opusă a stadionului, îi înjurăm pe fotbaliştii echipei adverse, îi înjurăm pe ai noştri. Apoi îi aplaudăm. Ne înjurăm între noi, apoi cântăm cu toţii ,,c-aşa sunt eu rapidist, niciodată nu sunt trist”. Apoi suntem trişti, pentru că Pustai n-are cu cine. Îl înjurăm pe Pustai, apoi îl chemăm să ne salute.
• e o desincronizare pe care nu mă satur să o privesc. Între ce simţim şi cum acţionăm. Între cum vor băieţii să joace şi cum ies de pe teren cu capul plecat. Între părţile din galerie. Între cum suntem cu ai noştri acasă, cum ne comportăm la job şi cum ne descătuşăm pe stadion. Nici nu ne dăm seama câtă lipsă de sincron e în viaţa noastră. Credem că avem un conflict cu alţii, când cel mai mare conflict este între noi şi noi. Şi ajungem să ne vărsăm amărăciunea pe un stadion.

O biserică din Drumul Taberei

Eram imobilizată între două bătrâne. Tot ce îmi doream era să ies din biserică şi aveam în minte doar cum părul meu desprins lua foc de la o lumânare.

Ce am observat:

• e un haos minunat în mintea oamenilor. Vrem să intrăm în biserică, după ce intrăm ne plictisim. Ne împingem spre ieşire, dar nu putem pleca aşa uşor. Preotul este în faţa uşii, de unde ţine slujba. Două femei se ceartă, apoi o femeie cu un bărbat. Stinge lumina din biserică, aprinde lumina, stinge-o iar. E atât de aglomerat, încât poţi jura cu mâna pe Biblie că intri pe stadion.
• e o desincronizare pe care nu mă satur să o privesc. Între oamenii din curtea bisericii, care cântă allegro ,,Hristos a înviat din morţi” şi cei din biserică, care rămân mereu în urmă (ca două părţi de galerie certate). Între cum vrem să părem şi cum suntem de fapt. În cazul acesta, între cum îl ascultăm pioşi pe preot, care zice că e frumos să rămânem la biserică şi după ce luăm lumină, şi cum ne îmbulzim spre ieşire imediat după ora 12. În celelalte zile, cum ne lăsăm pe noi deoparte şi ne comportăm ca toată lumea. Între cum uităm ce vrem noi de fapt şi facem ca ceilalţi. Că aşa trebuie, că aşa se cade. Mă întrebam câţi de acolo veniseră că le place la biserică şi câţi că aşa e obiceiul, că aşa face lumea în noaptea de Înviere.

A fost un Paşte în care am privit lumea cu atenţie şi mi s-a părut atât de disperată. Poate aşa sunt oamenii de sărbători. Sau poate aşa sunt oamenii, de fapt.

Mi-am dorit să ajung mai repede acasă. Am luat lumină şi o migrenă bonus. Mă usturau buzele, pentru că le-am ros în timp ce ascultam nişte copilaşi chirăind şi pe preot vorbind despre cum trebuie să păstrăm religia în şcoli. Ce bine era dacă tăceau toţi. Sau măcar dacă aveam glossul acela bun la mine.

*Mă pregătesc sufleteşte pentru meciurile de la matineu. Cred că e cel mai bun lucru care i se poate întâmpla Rapiduleţului.