“Dimineața e pentru cei ce iubesc”. Promovarea Rapidului

Păstrez ritmul „Glasul roților de tren”, armonios compus de Ioan Chirilă, dar citez azi din Tudor, fiul său. Am avut o perioadă în care ascultam obsedant melodia “Victoria ta”, de la Vama, iar într-o zi m-am blocat pe un vers: „Dimineața e pentru cei ce iubesc.” Și am zâmbit. Găsisem încă o bucățică din puzzle-ul Rapid. Atât de complicat uneori, atât de frustrant și enervant în zilele în care tabela ne urăște, dar atât de frumos când te trezești cu un gând ca ăsta și te face să râzi singur în casă. Poate nu câștigăm toate meciurile, dar la poezie nu ne bate nimeni.

Rapidul e un puzzle pe care îl meșterim și după ce se încheie meciurile. O joacă în care ne prindem și în zilele în care nu e vreun joc pe teren. E un subiect de discuție, un motiv de prietenie și o bucurie după zile de muncă, e o terapie care ne dezbracă de hainele de adulți și ne transformă în copii.

În ultimii ani a fost o dragoste la matineu. Tare năbădăioasă. Una care uneori te făcea să-ți ieși din fire și să vrei o pauză de la romanța vișinie. Dar nu puteai până la capăt, murmurând printre dinți unui prieten, prefăcându-te neinteresat: ”Deci, Rapidul ce-a făcut?” Apoi te întorceai la cuvinte de alint, resemnându-te că ești complet nebun sau nebună. „Iubește-l și-ai să-nnebunești.” Alt vers? Exact, alt vers.

Și-ți mai zic de ce alt vers? Pentru că în perioadele negre, poezia asta nu te lasă să pleci departe de Rapid. Poezia Rapidului, istoria îmbinată cu nostalgia, astea sunt la fel de puternice ca un titlu de campioană. Sunt pansamentul atunci când scorul ți-e sare pe rană. Și dacă îți vine greu să crezi, gândește-te de câte ori ai trăit din amintiri vișinii. Grație lor, avem de multe ori prezent. Grație lor, vom avea și un viitor.

Dimineața nu e pentru oricine. E pentru cei care au memorat toată poezia Rapidului. E pentru cei care văd farmecul din „roua pe sandale”. Alt vers? Exact, alt vers.

Cuvintele de mai sus mi-au fost întrerupte de telefonul fratelui Cio. „Cică se strânge lumea la stadion. Mergem?” Nu a trecut o oră și eram în Giulești, după ce cursa cu Uber-ul ne-a fost acompaniată de muzica lui Florian Pittiș: ,, Ploaia care va veni / Le va potopi pe toate / Să-ncercăm să facem noi / Un oraș fără păcate.” Alte versuri? ?

La stadion am așteptat. Și am așteptat. Am văzut oameni de toate vârstele, unii veniți în grabă, de teamă să nu piardă ceva, alții plimbându-se relaxați. Am realizat la un moment dat că era pentru prima oară după mai mult de un an în care stăteam în aer liber, noaptea. Ce sentiment grozav de eliberare. Era un tată care ținea de mâini două fetițe, erau găști de prieteni, erau oameni singuratici, care își sunau tovarăși: „Hai, mă, în Giulești.” Eram eu, cu fratele Cos, tovarășa Corina și fratele Marz, râzând și găsind o glumă la orice pas. Mi se părea că râd ciudat, iar fratele Marz mi-a zis: „Da, de ce, ești emoționată?” „Nu știu”, i-am răspuns. Nu știam exact ce simt, era o reacomodare cu niște obiceiuri de dinainte de pandemie.

Și am așteptat. Până când s-a auzit o voce în mulțime. „Hai acasă, că nu vine nimeni.” Nu am plecat imediat, încă așteptam, uitându-ne spre pod, de parcă de acolo urma să apară autocarul, pregătindu-ne vocea pentru întâmpinare. Și am așteptat. Apoi ne-am uitat unii la alții și am făcut semn spre casă. Fiecare pleca spre casa lui, aruncându-și din când în când o ultimă privire spre stadion. I-am făcut și o poză, cu felinarul stradal aprins lângă el, și m-am încurajat să nu fiu supărată, pentru că nu țin cu Rapid datorită unui meci sau datorită unui jucător, ci pentru toate momentele pe care le-am trăit cu cei apropiați mie. Vezi? Ce ziceam mai sus, în momente mai grele, ne întoarcem la poezie.

„Deci, mergem pe jos spre casă?” Se lăsa liniștea peste cartier, iar aerul era atât de curat, în așteptarea ploii. „Am făcut drumul ăsta și mai dezamăgit decât sunt acum”, zice Marz, iar noi spargem tăcerea nopții cu râsul nostru. Apoi a început ploaia, semn că plimbarea noastră trebuia să se încheie. Ne-am despărțit, nu înainte de a face un selfie, ca să ne rămână amintire. Inițial, credeam că am așteptat degeaba echipa la stadion, dar am făcut din această așteptare ceva frumos. Ne-am întâlnit. Suporterii Rapidului sunt obișnuiți cu așteptarea, trăim așteptarea de ani buni, poate chiar de o viață. Dar asta nu ne-a oprit să ne întâlnim, să legăm prietenii, să scriem noi versuri și să le cântăm împreună.

Pe la 1 și ceva m-am așezat în pat. Mă simțeam ca după un meci în Giulești. Deși dezamăgită, simțeam că mi-a făcut mai mult bine decât rău drumul până acolo. Să fii suporter uneori nici nu are legătură cu ce se întâmplă pe teren sau în vestiare. Așa că în loc să mă simt tristă că autocarul nu s-a făcut văzut de pe pod, mai bine să fiu bucuroasă că ieri, după atâta amar de vreme, am grăbit pașii spre Giulești, alături de niște persoane dragi mie.

Fiecare zi din viața noastră e așa cum noi ne-o prezentam nouă înșine și așa cum ne dorim ca ea să rămână în memoria noastră. Ziua de 17 mai 2021 rămâne pentru mine ziua în care am trăit revederea cu Giuleștiul. Locul în care voi crea noi amintiri. Nici nu a trebuit să ajung pe gazon, nici nu a trebuit să cânt alături de jucători ca să îmi dau seama că o să continui să iubesc Rapidul. Pentru că fiecare om are Rapidul lui, croit după gândurile, sufletul și povestea sa. Iar Rapidul meu continuă să fie frumos și curat.

Rapid nu e pentru oricine. E pentru cei pasionați să adune piese dintr-un puzzle pe care posibil să nu-l rezolvăm vreodată. E pentru cei optimiști, care trăiesc în versuri povestea Rapidului, pentru cei care, deși obișnuiți să doarmă în weekend până târziu, au ajuns matinali de dragul echipei. E pentru cei care trăiesc o continuă așteptare. Uneori în ploaie. Pentru cei care aud un vers dintr-o melodie și zâmbesc, pentru că își recunosc în el Rapidul lor. E pentru cei ca mine, care își doresc un Rapid fără păcate. Al meu așa a rămas. 🙂