Episodul 12 | Balonul rotund al copilăriei fără zâmbet

Reportajul care nu are legătură cu fotbalul, dar are legătură cu o echipă de 20 de micuți din comuna Optași-Măgura, județul Olt, mai curajoși decât orice câștigător de Liga Campionilor care a dat un gol în ultimul minut al meciului.

Numai că de micuții aceștia nu știa nimeni nimic. Și cât de mulți or mai fi așa ca ei… O prietenă bună psiholog mi-a povestit cum a fost în vizită la școala din comuna lor și cum a intrat întâmplător la ei în clasă. Mi-a zis că a văzut depresia pe fața lor și a aflat că unii dintre ei sunt foarte săraci și chiar fără părinți.

De Sfântul Nicolae le-am făcut o vizită și după timpul petrecut acolo cu ei am rămas un pic blocată. Nici nu știm cât de fericiți ar trebui să fim că suntem aici, unde avem atât de multă deschidere la informație și puterea de a alege între mai multe variante.

Variantele lor sunt doar una, de fapt: un univers strâmt, din care e posibil să nu iasă niciodată. Un univers în care bucuria mare a sărbătorilor e că tata se întoarce de la muncă, din străinătate, și aduce haine noi. Sau o ciocolată mare, pe care nu au răbdare să o rupă în bucăți.

Dintre toate cadourile pe care le-au primit, două lucruri i-au bucurat cel mai mult:

1. Baloanele, pe care mă rugau să le umflu și, credeți-mă, înainte să fiu mamă o să mă perfecționez în așa ceva, pentru că era incredibilă bucuria lor când vedeau că se umflă balonul.
2. Telefonul meu, în care nu înțelegeau cum se puteau vedea. Cum observau că scot telefonul din buzunar, se lipeau de mine și se ridicau pe vârfuri, ca să-și vadă fața în ecran.

Gândiți-vă ce lucruri simple sunt astea pentru noi. Baloane. Cui îi pasă de baloane când avem mailuri de trimis și deadline-uri de respectat. Noi mergem la supermarket, umplem cărucioare, apoi umplem mașina, apoi umplem frigiderul și uităm tocmai de magia asta a baloanelor. Sau a lucrurilor simple, mai degrabă.

“Mai vii și mâine?”

Om de 25 de ani am întors privirea, că nu știam cum să răspund. Am încercat să vorbesc cu cât mai mulți dintre ei. Unii dintre ei au fost foarte prietenoși, alții nu au vrut să interacționeze, iar unele fetițe pur și simplu nu aveau reacție. De parcă nu știau cum ți se schimbă fața când te bucuri sau cum e să zâmbești. Una dintre surorile despre care vorbesc în clip a stat cu mâna înțepenită pe punga ei de cadouri uitându-se în gol, fără ca măcar să fie curioasă ce a primit.

Doamna educatoare Virginia avea ochii înlăcrimați și spunea că singurul lucru pe care-l mai face când ajunge acasă, înainte să se culce, este să ia un magneziu, pentru că nu mai e în stare de nimic.

Am plecat de acolo cu imaginea lor în minte, cu tristețea că le va fi atât de greu în viață și cu rușinea pentru mine că nu mă bucur mai mult de lucrurile și momentele pe care le am.

“Tu ai cal?”

“Da, am unul acasă. E maro.”

Nu am înțeles de ce m-a întrebat așa ceva. Dar mă bucur că i-am răspuns că am cal. E ca și cum i-am răspuns în realitatea întrebărilor ei, un copil. Realitate la care noi, ăștia mereu grăbiți, nu mai avem acces.

Răspunsul ăsta m-a făcut să mă trezesc la realitatea corectă măcar pentru câteva zile, până să mă lovească iar ritmul vieții pe care o duc.

Mulțumesc mult colegilor de la United Media Agency, Urban Bike, Societatea Biblică Interconfesională din România și tuturor prietenilor care m-au ajutat să le fac o bucurie celor 20 de micuți curajoși.

Să aveți un Crăciun în care să vă treziți la realitatea corectă. Iar dacă nu aveți cal, măcar un balon rotund să vă cumpărați și să-l agățați în brad. Și nu uitați ceva important: “Viața e frumoasă, dar merită trăită.”