Interviu | Fotografiile lui Ștefan spun povești. Din Liga 2 până în Champions League

Bine te-am găsit. Azi ți se vor plimba prin fața ochilor cadre perfect aranjate ca să transmită povești cu suflet. Te invit să facem un zoom dincolo de fotografiile de sport făcute de Ștefan Constantin, un prieten drag cu care m-am întâlnit prima oară acum 10 ani pe terenurile de fotbal din Liga 2. El cu aparatul de fotografiat, eu cu un car de emoții, pentru că trebuia să iau interviuri. ,,Trebuie să ai mai multă încredere în tine”, mi-a zis în timp ce plecam de la un meci jucat de Dinamo 2 în Ștefan cel Mare. Țin minte ca și cum ar fi acum momentul în care mi-a zis și tonul lui calm, care îți dădea un sentiment de siguranță. Urcam împreună dealul de lângă stadion și era soare. Nu ne știam de mult timp și nici prin cap nu ne trecea că de acolo începea o prietenie lungă. De atunci, Ștefan a fotografiat frânturi din fotbal, volei, handbal, baschet, tenis, tenis de masă, gimnastică, înot, box, lupte greco-romane, judo, K1, polo, călărie, dans sportiv, dans irlandez, oină. De fiecare dată a căutat unghiuri și abordări diferite, cu același calm pe care îl purta în echipamentul foto și în ziua cu soare, gata să te asigure că sportul e în siguranță. Ștefan e acolo să îi surprindă cele mai frumoase trăsături.

Altă zi de meci, în apropierea Paștelui, ne găsea la Otopeni-Gloria Buzău. Eu stăteam entuziasmată cu un cofrag de ouă roșii în brațe și plănuiam să surprind un moment cum nu a mai fost vreunul în presa românească de sport. Iar Ștefan a intrat în joc și a făcut o poză pe care o să mi-o amintesc toată viața și o să râd cu poftă. O vei găsi mai jos. Te las să ghicești care e. Nu va fi greu.

Interviul acesta face parte din rubrica „Merită să le facem statuie”, în care vorbesc cu și despre oameni care fac bine fotbalului. Ei merită să fie descoperiți, încurajați și lăudați pentru munca, ideile lor și impactul asupra comunității din care fac parte. De aici a pornit totul.

Sunt un copil din anii ’90-2000 care a crescut cu sport pe pâine și care, neavând talentul necesar pentru a practica sport de performanță, a ales varianta mai ușoară, aceea de a încerca să imortalizeze acest fenomen. Toată treaba cu fotografia de sport a început cu mult timp înainte să am un aparat foto, pe vremea Prosportului condus de Tolontan, când mi-am dat seama că îmi place să colecționez decupaje din ziar. Știu, sună ciudat, dar fiecare om are nebuniile lui. Partea frumoasă a poveștii este că odată ajuns în cercurile de fotoreporteri sportivi am reușit să cunosc oamenii ale căror imagini le colecționam și îmi închipuiam că sunt ale mele.

Îmi doresc ca imaginile mele să fie mai mult decât simple ilustrații pentru știri. Ele ar trebui să aibă rolul de a crea materiale de presă, de a putea descrie o competiție sportivă fără să mai fie nevoie de cuvinte. Din acest motiv am început să fiu foarte atent la tot ce se întâmplă în jurul unui eveniment sportiv, nu doar la evenimentul în sine. Încerc mereu să surprind mai mult decât fotografiile clasice, caut mereu unghiuri şi abordări cât mai diferite. Am mereu urechile ciulite la ce se intâmplă în jur şi sunt mereu în cautare de cadre deosebite.

Au fost mai multe imagini pe care le-am considerat bune la vremea lor. De exemplu am fost foarte mândru de prima imagine care mi-a fost publicată în ziar, o fotografie de la un meci de liga a doua dintre Sportul Studențesc și Dinamo II. În momentul de față o astfel de fotografie nu ar trece de selecția preliminară a cadrelor. Tot de pe vremea când fotografiam în mare parte în eșalonul secund de fotbal mi-au rămas în minte două cadre, unul cu un jucator al Victoriei Brănești în timp ce aluneca pe burtă pe un teren care părea mai degrabă un bazin de polo și unul dintr-o partida a echipei Juventus București, cu un spectator care a sărit gardul, a pătruns pe suprafața de joc și i-a aplicat un croșeu arbitrului întâlnirii. Ambele s-au pierdut în negura timpului și mai există, probabil, doar în arhiva foto a Gazetei Sporturilor. Îmi amintesc că cea de la meciul Victoriei Brănești a fost printată la dimensiune mare și asezată la loc de cinste pe pereții redacției GSP.

O altă imagine dragă mie este una de la o etapă de cupă mondială de sărituri cu schiurile. Se întâmpla în luna februarie 2015 pe o vreme neprietenoasă cu spectatorii, concurenții sau fotoreporterii prezenți la Râșnov. În timp ce schioarele foloseau pături pentru a se încălzi pe bara de start, iar spectatorii beau vin fiert la baza trambulinei, fotoreporterii erau nevoiți să îndure gerul năprasnic fără niciun fel de alinare. Când mai erau doar trei sărituri programate și toată lumea visa la o cană de ciocolată caldă lângă o sobă, soarele s-a poziționat astfel încât, din anumite unghiuri, săritoarele puteau fi suprapuse pe conturul astrului. Aveam la dispoziție trei sărituri pentru imaginea competiției. Pe prima am ratat-o din cauza poziționării, dar cea de-a doua a fost perfectă, atât pentru mine, cât și pentru sportiva care a executat săritura. Eu am realizat cadrul dorit, iar Sara Takanashi, culmea, reprezentanta Japoniei, Țara Soarelui Răsare, a reușit cea mai bună săritură a competiției.

În afară de imaginile din sfera sportului îmi plac fotografiile de stradă și cele de peisaj. Din această ultimă categorie preferatele mele sunt cele din seria 50/50, serie realizată în Islanda. Cum spuneam, sunt multe imagini care m-au facut mândru, o parte din ele sunt postate pe pagina personală de Instagram.

Probabil că nu există fotografia perfectă, așa cum nu există nimic perfect în lume. O imagine bună ar trebui să spună, în primul rând, o poveste. O fotografie care mie mi s-a părut că își spune povestea foarte bine este cea cu bătrânul rămas singur în peluza Arenei Naționale la o intervenție a jandarmeriei în timpul unei partide dintre România și Ungaria:

Nu pot fi descrise toate la gramadă, unele sunt bune, altele mai puțin bune, în funcție de ce îți oferă competiția, de atenția și starea de spirit a fotoreporterului.

Un stadion gol este dezolant, publicul contribuie la fel de mult ca sportivi la reușita unei competiții sportive. Cu toate că am avut de pătimit de câteva ori din cauza spectatorilor (la un meci Steaua – Dinamo am fost lovit cu un șurub aruncat din tribună, iar locul s-a învinețit instant sau la un meci disputat în Regie pe timp de iarnă când fotoreporterii prezenți au devenit ținta bulgărilor de zăpadă trimiși de fanii de la tribuna 2) îmi doresc ca publicul să se întoarcă pe stadione și în sălile de sport.

Dacă este o competiție care îmi permite mișcarea, îmi place să fotografiez din cât mai multe unghiuri: de la nivelul gazonului sau parchetului, din spatele porților și uneori chiar din tribune. În rest nu am obiceiuri/ritualuri sau superstiții. Mi-aș dori să fiu un pic mai organizat și să nu mai ajung la stadion și să constat că iar nu mi-am curațat cardurile de memorie înainte să plec de acasă.

Având în vedere că sunt un fan al echipei Manchester United, cu siguranță stadionul pe care mi-aș dori să ajung să fotografiez este Old Trafford. Ideal ar fi un meci al diavolilor roșii contra diavolilor mai mici de la Lincoln City, echipă pe care am ajuns să o îndrăgesc datorită seriei de jocuri Football Manager.

Din 2009 până în prezent am fotografiat o gamă mare de sporturi (fotbal, volei, handbal, baschet, tenis, tenis de masă, gimnastică, înot, box, lupte greco-romane, judo, K1, polo, calarie, dans sportiv, dans irlandez, oina etc.) fiecare cu specificul şi caracteristicile sale. Nimic nu se compară cu experiența trăită în Anglia la un meci de Premier League. Anul trecut în februarie, chiar înainte de pandemie, am reușit să obțin acreditare foto la două meciuri ale echipei Chelsea, cu Tottenham în campionat și cu Bayern în Liga Campionilor. Din câte știu sunt abia al doilea fotoreporter român acreditat la un meci din campionatul englezesc de fotbal, după prietenul Cosmin Iftode. Senzația ar fi depășită probabil doar participarea la o Olimpiadă…de iarnă!

Fiecare om are zilele lui proaste. La Otopeni când am făcut poza asta și tu, care ai venit cu ideea, și eu, cu execuția, am avut o zi îngrozitor de proastă!

Pe Ștefan îl poți urmări pe pagina lui de Instagram și, odată ce te poți duce din nou la meciuri, fii sigur că o să-l vezi pe marginea terenului, căutând unghiul perfect pentru o altă poză minunată. Eu mereu mă uit după el și când îl găsesc, îi dau un mesaj, iar el mă caută în tribună, ca să ne facem cu mâna. Apoi sunt liniștită. Meciul poate să înceapă. Ștefan e acolo să-i surprindă emoțiile, hazul și cele mai ascunse secrete. Apoi le împarte cu noi, ca un artist care te invită la expoziția lui de tablouri cu suflet, făcându-te să vezi cum sportul respiră prin obiectivul său, chiar dacă meciurile sunt de mult încheiate. Și pentru asta merită să-i facem statuie.

În încheiere, un vlog alături de Ștefan la Petrolul Ploiești pe teren, una dintre cele mai frumoase experiențe pe care le-am trăit pe stadion. O amintire dragă, alături de multe altele, cu soare pe deal, ouă în cofrag și magie în fotografii.