La o discuție cu „Domnu’”. Proiectul frumos al unei echipe de cartier

Fiecare cartier e înviorat din când în când de zgomot de mingi lovite de asfalt. Fiecare cartier are în spatele unor blocuri sau în curțile școlilor terenuri pe care copiii își încep visul și imită schemele fotbaliștilor urmăriți cu o seară înainte la TV. Și fiecare teren are un om către care copiii strigă ,,Domnu’!”. Sau cel puțin așa am văzut eu de pe margine imaginea fotbalului jucat de fratele Cio și colegii lui de la echipa AS Real New București. După mai mult de 15 ani, am vorbit cu antrenorul, domnu’, cum îi ziceau copiii pe atunci. Vă invit să facem împreună o tură de cartier, acolo unde toată lumea are un vis, prieteni dragi și nenumărate amintiri.

Și că tot vorbeam de amintiri, aici sunt eu cu prietena Mara, în cantonamentul echipei AS Real New. Și nu pentru că am fi jucat și noi fotbal, ci pentru că părinții s-au gândit că e cea mai bună idee de vacanță pentru noi. Nici nu mă gândeam eu, cu roșia aia coaptă și gustoasă în farfurie, cât de mult dor o să-mi fie de perioada aia cu mult bronz și fără griji. Dragi adulți îngropați în mailuri, facturi și gastrite care nu te mai lasă să te bucuri nici de o roșie, dacă aveți vreun minion pe acasă, cumpărați-i o pereche de ghete și trimiteți-l la fotbal. O să vă iubească și o să vă mulțumească.

Interviul acesta face parte din rubrica „Merită să le facem statuie”, în care vorbesc cu și despre oameni care fac bine fotbalului. Ei merită să fie descoperiți, încurajați și lăudați pentru munca, ideile lor și impactul asupra comunității din care fac parte. De aici a pornit totul. 

Pe drumul amintirilor frumoase mă opresc vreme de un articol la Cătălin Mitu, domnul antrenor și proprietar al clubului AS Real New, înființat în 2007 în Drumul Taberei, aproape de Valea Ialomiței, pentru cunoscători. A jucat la Sportul Studențesc, a absolvit Facultatea de Educație Fizică și Sport din cadrul UNEFS, a obținut licența de antrenor clasa A, eliberată de UEFA, și a antrenat în cadrul mai multor cluburi (Dinamo, ICSIM București, Fotbal Club Bucharest, Inter Gaz), până când a deschis porțile propriei echipe.

O să descoperi un om ambițios, dedicat, ancorat în realitate, dar și cu ținte înalte. Un profesionist care antrenează cu pasiune și care își pierde nopțile citind despre marketing, social media, despre cum să facă parteneriate cu branduri și cum să își dezvolte echipa astfel încât visurile lui să se împlinească: să construiască o bază mai mare de antrenament și să fie alături de copiii pe care îi antrenează acum până la nivel de seniori.

Eu îl cunosc de când fratele Cio juca în echipă și îmi amintesc zilele de meci în care vocea lui hotărâtă străpungea aerul, iar tribunele erau pline de părinți. A fost o parte frumoasă din copilăria fratelui meu, iar eu am trăit emoții de la marginea terenului, alături de mama, de tata și de întreaga comunitate care era unită în jurul echipei.

Avem 70-80 de copii, avem 4 grupe mari de câte 14-16 jucători, iar cele micuțe cu vreo 6-7 copilași.
În total suntem 4 antrenori: eu, încă 2 antrenori la grupe și unul de portari. Acum suntem în căutarea unui preparator fizic și a unui nutriționist. Preparator sau antrenor de atletism, ca să învețe copiii mici tehnica alergării și să facă pregătire fizică împreună cu cei mari. Noi lucrăm foarte mult pe partea tehnico-tactică, dar știu cât de important este ca cei mici să știe să alerge corect.

Caut și un nutriționist care să facă diete individuale copiilor, mai ales acum, când unii au devenit mai pufoși după atât de mult stat în casă în perioada pandemiei. Planul e, ca imediat după ce găsesc specialistul în nutriție, să fac o întâlnire pe zoom cu toți părinții, pentru că vrem să-i educăm și pe ei în această direcție.

Cele mai multe probleme cu greutatea sunt la copiii cu vârste între 9-11 ani. Atunci sunt înnebuniți după dulciuri, sucuri, chipsuri. Sunt la vârsta când au început să iasă pentru primele dăți singuri afară, în gașcă, și își cumpără dulciuri cu banii de buzunar primiți de la părinți. La cei de peste 11 ani nu se vede atât de mult problema kilogramelor în plus. Asta pentru că se și înalță, dar și pentru că poți vorbi cu ei serios despre mâncare și te poți înțelege cu ei.

Sunt 3 fetițe acum. Să știi că tot timpul am avut câte o fată sau câte două, acum sunt 3 și mă bucur că sunt constante. Îmi doresc să fac o grupă de fete, dar pentru moment joacă cu băieții. Sunt pasionate, nu au lipsit niciodată de la antrenamente, nici măcar în pandemie, văd la ele dorința să se joace. Prima oară le-am cunoscut când au venit la antrenamente cu frații lor mai mari, care jucau în echipă. Ele stăteau pe margine și se uitau. Apoi s-au jucat un pic, apoi s-au jucat mai mult, apoi au început să se antreneze, iar de 2-3 ani fac parte din echipă în mod oficial. Au și câștigat o cupă în decembrie 2019.

Am avut teren în curtea școlii 169, acolo unde eu sunt profesor de sport de 10 ani, apoi ne-am mutat la liceul Lovinescu. Am investit acolo într-un sintetic nou, balon presostatic și într-un microbuz cu care să ducem copiii la meciuri.

Pe un teren mai mare. Aici este problema momentan și pentru asta muncim. Căutăm un teren de vreo 7000 de m2 prin prelungirea Ghencea, ca să fim totuși aproape de cartier, de unde stau copiii pe care îi avem în echipe. Planul e să construiesc o bază de antrenament pentru jucătorii de peste 12 ani, iar la Lovinescu să rămână cei micuți, pentru că am fi aproape de blocurile lor și le-ar fi ușor să ajungă, mai ales că mulți vin singuri. Cu cei mai mari ne antrenăm pe un teren închiriat, dar costurile sunt foarte mari, ajung la 3 milioane jumătate pentru un antrenament. Însă nu am ce să fac. Sunt în căutări de teren, pentru că fără el nu vom avea niciodată continuitate. Am făcut un proiect pentru teren și am ajuns la concluzia că un teren mare cu condiții minime, adică suprafața de joc de calitate bună și 4 vestiare tip container, cu dușuri mă costă 350.000 de euro. Eu am mai încercat proiecte de sponsorizare, am încercat, de fapt, toate variantele posibile și imposibile, dar probabil voi ajunge la împrumut în bancă.

La Chiajna am dat vreo 7 copii, la CSA vreo 2, la FCSB, Tunari, Clinceni, Ștefănești. Din păcate, mulți dintre ei s-au și pierdut pe drum și eu cred că motivul este tocmai că nu am avut o bază de antrenament bună, ca ei să aibă continuitate la noi. Eu sunt obligat de împrejurări să dau vârfurile generației la alte echipe și îmi pare rău când aud că apoi nu mai joacă deloc. Cum s-a întâmplat cu un jucător pe care l-am trimis la Sportul Studențesc, care apoi s-a desființat. Din echipa lui Cosmin (fratele Cio) mai joaca doar un singur băiat, într-o localitate de lângă București.

Mulți devin și emotivi, iar unii dintre ei, odată ce ajung la altă echipă, vor să joace direct titulari, nu au răbdare. De aceea îmi doresc să avem propria noastră bază, ca să pot să fiu aproape de ei și în viitor, să îi susțin moral când fac trecerea spre fotbalul de seniori. Obiectivul meu final este să am echipă de seniori la liga 4 sau 3 și eu aș ști cum să am răbdare cu ei, pentru că îi știu de mici. Pot înțelege că pentru un copil e greu să se ducă la antrenamente la Buftea, cu microbuzul, în fiecare zi. O altă problemă din cauza căreia copiii renunță e dependența de jocuri pe calculator. Nopțile pierdute așa își spun cuvântul.

Am făcut niște parteneriate cu branduri care ne oferă gratuit echipamentele de joc și cele de antrenament și ne acoperă costurile meciurilor. De exemplu, un meci 11 la 11 costă 5 milioane jumate. Costurile lunare doar pentru meciurile copiilor sunt în jur de 2500 de lei. De asemenea, noi avem taxa lunară de 150 de lei, dar în rest nu mai cerem nimic în plus de la părinți. Ca să-ți faci o idee, iarna ne costă 40 de milioane numai motorina cu care balonul presostatic este încălzit. Costurile funcționării optime a balonului în timpul iernii sunt foarte mari. Ele trebuie acoperite, pentru a le putea oferi copiilor condiții foarte bune în timpul antrenamentelor. Mai avem de plătit chiria terenului mare unde joc cu grupele mari, salariile antrenorului și contabilul.

Am început cu documentarea. Citesc foarte mult despre marketing și PR, așa că am putut să îmi creionez singur un proiect de Social Media, pe care să-l prezint oamenilor de la branduri. Am căutat să obțin sponsorizări sau pur și simplu proiecte barter, adică ei să ne ofere serviciile lor, iar noi să îi promovăm în online. De exemplu, am avut un parteneriat cu un brand de kinetoterapie și am dus copiii la gimnastică medicală și recuperare. Am avut un parteneriat și cu un parc de distracții și am dus copiii să se relaxeze și să se distreze. De asemenea, am organizat competiții împreună cu Ministerul Tineretului și Sportului timp de 2 ani. Am făcut câte 4-5 cupe pe an, cu premii, diplome și produse promoționale: tricouri, șepci, medalii.

Sunt foarte mândru de proiectul ,,Iubește Sportul”, în care am organizat antrenamente demonstrative pentru copiii care nu făcuseră niciodată fotbal, oferindu-le la final cupe și premii. Dintre toți copiii de la eveniment, 2 au rămas la echipă. Atunci am promovat evenimentul cu fluturași împărțiți pe stradă, dar de atunci, și a trecut ceva timp, am făcut doar promovare pe Facebook.

Avem pagină de Facebook, cu aproape 1500 de fani. După ce am creat pagina oficială, am făcut și un grup al suporterilor, în care s-au strâns vreo 300 de oameni. Apoi am făcut canalul de YouTube și chiar mă obsedează acum că au plecat vreo 2 subscriberi și nu știu motivul. Pe Facebook am învățat să fac promovare în funcție de zonă și de interesele oamenilor și chiar mi-au venit copii la antrenament din postările promovate. Pentru materialele pe care le publicăm am cumpărat un aparat performant, dar încă nu am filmat cu el. Am filmat și am pozat cu telefonul, ca să văd cum reacționează oamenii pe Facebook când postăm, ca un mic studiu de caz. Recunosc că nu am timp de toate, mai ales că activitatea principală a rămas antrenamentul cu copiii.
Ai văzut că avem și site? Când l-am făcut, mă duceam după antrenamente la ora 10 seara la un tip care mă ajuta cu textele. Eu îi ziceam ce cuvinte cheie să folosească în articole și ideile principale. Am avut ani de zile în care apăream în primele căutări pe Google când cineva căuta antrenamente de fotbal pentru copii, academii de fotbal sau școli de fotbal. Am fost chiar și înaintea academiei lui Hagi.

Mi-ar plăcea la un moment dat să avem un shop online. Eu am testat momentan și am adăugat 3 produse în shop-ul din Facebook, ca să văd cum merge treaba, care e mecanismul. Apropo de shop, m-a sunat de curând un domn din Arad care a vrut să îi trimit eșarfa cu stema noastră. I-am zis că sigur mă confundă și el mi-a răspuns că e colecționar de eșarfe de la echipe de fotbal și i-a plăcut mult cum arată a noastră.

Acum te rog să faci o pauză de la citit și să „răsfoiești” un album foto, în care l-am așezat și pe fratele Cio, că știu că o să mă sune râzând când o să se vadă.

Eram la o masă cu mai mulți părinți și mi-au rămas în cap vorbele unei mămici despre cum copiii iubesc sportul. Și câteva zile la rând, în drum spre antrenament, m-am tot gândit la variante de slogan pornind de la ce a zis ea, până am ajuns la varianta finală.

Eu sunt conștient că am nevoie de un om pe marketing, pentru că am început multe planuri și le-am dus doar până la jumătate, din lipsă de timp. Dar întotdeauna am fost cerebral, chiar dacă mi-am pus ținte înalte. Nu vreau să fac niște mișcări, ca mai apoi să nu mai pot plăti salariile antrenorilor sau să intru în conflict cu vreo firmă că rămân în urmă cu plățile facturilor. Ar mai fi varianta să nu mai antrenez eu și să mă ocup doar de partea asta, dar nu îmi pot lua această plăcere, pentru că mi-aș pierde din identitate, nu aș mai fi cine sunt eu de fapt și nu aș mai face ce îmi place cel mai mult: să antrenez.

Făceam la Sărata Monteoru, acolo unde stăteai și tu pe terasă cu Nadia (soția lui Cătălin), dar am schimbat locația și i-am dus pe copii la Valea Șipotului. Problema e că acolo, ce crezi, nu am teren mare. Mă tot lovesc de chestia asta pe oriunde mă duc (râde), dar am un sintetic și condiții foarte bune. Însă, pentru grupele mari plănuiesc să mut cantonamentul la Cheile Grădiștei, acum aștept să primesc oferta de la ei pentru cantonamentul de la vară. Încerc să găsesc o ofertă bună, ca să le fie ușor părinților din punct de vedere financiar.

3 luni am făcut antrenamente online, pe Zoom, doar ca să-i țin pe copii aproape, fără vreo taxă. Tot ce făceam la teren făceam și acasă. La început cu mingea, apoi exerciții de forță, apoi de mobilitate. Ne întâlneam de 3 ori pe săptămână timp de 80 de minute, cât țineau 2 ședințe de zoom până să se închidă întâlnirea. 🙂 Aveam vreo 40 de copii la fiecare antrenament.

Iar în iunie ne-am întors pe teren. Am început antrenamente cu câte 3 copii, apoi câte 5, apoi câte 7. Stăteam de dimineața până seara, ca să fac cu toți copiii. Apoi am trecut la împărțirea pe numărul de persoane în funcție de suprafața de joc. Ne reveneau 7 m2 pentru fiecare copil. Le luam mereu temperatura și le dezinfectam mâinile. Ne-am protejat foarte bine, dacă avea cineva simptome, nu mai făceam antrenamente la teren 2 săptămâni sau dacă avea Covid cineva din familia copiilor. Nu se schimbau niciodată în vestiar, iar părinții nu intrau în perimetrul terenului. Am încercat să facem totul ca la carte. Copiii nu au plecat, chiar dacă a fost un an… să-i spunem dubios. Nu am mai jucat un meci oficial din decembrie 2019.

Am câștigat multe cupe, am participat la campionate, pot spune că stăm foarte bine din punctul ăsta de vedere, dar eu consider că mereu e loc de mai bine. Raportat la ce am eu în minte, am senzația că am făcut niște pași foarte mici. Eu pierd multe nopți căutând tot felul de proiecte pe care să le iau drept model de creștere a clubului. Și știu că nu mulți au investit așa cum am făcut eu până acum, dar eu tot simt că am investit puțin. Mă uit la teren și mă gândesc că vreau mai mult, mult mai mult. Mi-am pus ținte înalte, pentru că vreau continuitate.

Aceasta este povestea uneia dintre echipele de cartier din București, una cu care eu o să am mereu amintiri frumoase. Îți ziceam la începutul articolului că echipa avea mereu susținători în tribună la meciurile fratelui Cio și tare m-aș bucura dacă am imita momentele de atunci. Să le arătăm susținere micilor fotbaliști. Poate cu un share la articol, un like pe pagina lor de Facebook sau un subscribe pe canalul lor de YouTube, ca să nu mai fie intrigat Cătălin de cei 2 subscriberi plecați. Pentru copii contează atât de mult ca atunci când se uită în jur să vadă oameni care cred în ei, care au răbdare cu visurile lor și îi susțin.

P.S.: Dacă știi pe cineva care stă prin Drumul Taberei, are copil și încă nu a găsit o echipă potrivită, cred că poți să-i zici că o discuție cu „ Domnu’ ” e o idee foarte bună.