M-a înțepat inima și m-am trezit

Toți avem zile în care tot ce facem ni se pare inutil. La mine au venit mai multe la rând și chiar m-am gândit să renunț la „Ruj pe bară”. Eram prea obosită să mai construiesc. Că așa îmi văd proiectul. Ca o casă pe care o construiesc și din când în când îi mai cad ușile sau acoperișul.

Dar de ce zic asta?

Miercuri seara am fost la ultimul curs de marketing sportiv organizat de Sports Business Academy. În sală a intrat Loredana Dinu, scrimeră care a câștigat aurul la Jocurile Olimpice de la Rio, în 2016. De când am văzut-o, nu am mai putut să o las din ochi, pentru că e așa frumoasă și plăcută la vorbă.

Loredana ne-a zis povestea carierei ei și ne-a explicat cum și-a construit ea “casa”, casa asta pe care eu o am acum cu găuri în pereți.

Iar în momentul în care a început să vorbească despre monstrulețul din mintea ei, m-a lovit în plex. După Jocurile Olimpice de la Londra (2012), Loredana a decis să se retragă. Eliminarea prematură de la Olimpiadă (în sferturile de finală) a fost un șoc pentru ea. Și monstrulețul din cap a convins-o că nu mai e bună la ce face. Gândurile, temerile și nemulțumirile pentru propria persoană au determinat-o să se oprească din ceea ce iubea mai mult. Obosise. S-a apucat de cu totul altceva, lucrând la o agenție de recoltare de celule stem. Departe rău de sala de antrenament.

Dar nu s-a lăsat învinsă

Și a început să lucreze cu mintea ei, să o antreneze așa cum făcea când mânuia spada. A citit multă psihologie, a făcut terapie, meditație, a învățat să fie mulțumită cu ceea ce e, fără să îți mai provoace singură niște așteptări enorme.

În 2015 s-a întors la prima ei dragoste. Dar mai avea un hop până la Jocurile Olimpice de la Rio. O accidentare i-a activat din nou monstrulețul, care a început să-i roadă toată încrederea în ea. Se simțea ținută pe loc, în timp ce colegele ei se antrenau pentru Olimpiadă. Și deveneau din ce în ce mai bune. Iar ea devenea din ce în ce mai supărată pe ea însăși. Cunosc atât de bine sentimentul, întrecerea asta cu alții, când, de fapt, singura întrecere valabilă e cea din mintea ta.

Atât de pornită era Loredana, încât s-a prezentat la un concurs în cârje. Câte eforturi suntem în stare să facem ca să ne potolim mintea, nu?

Înainte de Rio, a fost anunțată că va merge la Jocurile Olimpice doar cu statutul de rezervă.

“Mi-am dorit să intru în pământ și să dispar, m-am simțit exclusă, nedorită. Și, ca să vedeți cum funcționează mintea, am început să-mi aduc mie critici: dacă aș fi stat mai mult la antrenamente, dacă aș fi muncit mai mult și tot așa. Și când mi-am dat seama că nivelul stimei de sine scăzuse mult, am zis stop. Am zis că e momentul să mă retrag. M-am întors acasă, m-am calmat, m-am adunat. Până atunci, aveam scenariile mele, credeam în povestea asta, mă vedeam acolo, pe podium. Și după câteva zile de suferință am început să mă privesc ca un observator detasat de emoții. Mi-am dat seama că dincolo de toată această suferință e de fapt un om împlinit, mulțumit, care a dat 100 % din resursele sale. Un om care dusese cea mai grea luptă. Și mi-am zis că voiam să mă bucur de moment, de colege și am acceptat faptul că e posibil sa nu concurez.”

Pentru a doua oară în viața ei, ajunsese la acceptare. Și ce-a urmat la Rio…

Am stins lumina în sală și am privit clipul. Nu cred că am respirat de mai mult de două ori până s-a aprins din nou becul.

În fața mea stătea un om care reușise să învingă monstrul din mintea ei. Și eu cred în semne. Și toată povestea Loredanei a fost ca o împunsătură de spadă în pieptul meu.

I-am pus două întrebări Loredanei:

Mai ai probleme cu monstrulețul din mintea ta?
„Să nu crezi că am scăpat definitiv. Doar că mi-am creat un mecanism de gândire mult mai eficient. Și când apar temerile și fricile, imediat știu să le alung. Meditație, exerciții cu psihologul sportiv, exerciții mentale de recunoștință. Încerc să găsesc motive pentru care sunt recunoscătoare în viață, apoi mă gândesc care sunt dorințele mele. Și îmi doream să fiu pe podium. Și fără aceste eforturi pe partea mentală nu aș fi reușit.”

La ce te gândeai când erai pe podium și cânta imnul României?
„O, Doamne… Mereu când privesc momentul mă încarc pozitiv. Cred că mă voi încarca pe viață cu energie pozitivă. A fost la fel ca în exercițiul meu mental. Îmi imaginam că sunt pe podium cu o medalie la gât și îmi imaginam că îmi vine să țip de bucurie. Asta am simțit și pe podium. După ce m-am calmat puțin, mi-am amintit persoanele care m-au ajutat foarte tare. Din păcate, tatăl meu și antrenorul meu care m-a format nu mai sunt. Am simțit lipsa lor și m-am gândit cât de fericiți și mândri ar fi fost. Deși totul a durat doar câteva minute, am trecut prin mai multe stări. Aveam zâmbetul până la urechi, nu ne mai puteam reveni.”

Am plecat de la curs liniștită. Mi-am dat seama că nu o să renunț la „Ruj pe Bară”. Datorită Loredanei Dinu. Datorită lui Cristi Gheorghe, care a pus la cale cursurile de marketing și care mi-a dat curaj. Datorită celor din Clubul suporterilor Arsenal din România, pe care mă bucur că i-am întâlnit. Și altor prieteni care cred în mine și care îmi zic că am nevoie de injecții cu încredere. Acestea sunt motivele mele de recunoștință. Doar câteva dintre ele.

O să-mi amintesc mereu cum într-o seară de miercuri, campioana olimpică Loredana Dinu m-a făcut să nu îmi dărâm singură casa. Să fii campion nu înseamnă să câștigi medalii și atât, înseamnă să inspiri oameni. Să-i ajuți. Să-i salvezi. Mă gândeam miercuri, în drumul spre casă, că arma Loredanei, desi a făcut scrimă, nu e spada. Mintea ei a devenit arma care a făcut-o campioană.

Miercuri m-a înțepat inima. Și m-am trezit.