„Nu ții cu o echipă pentru campionate câștigate”. Cum a fost în tribună la promovarea Progresului în Liga 2

„Nu ții cu o echipă pentru campionate câștigate”, mi-a zis Teo, suporter cu ani mulți trăiți lângă Progresul. „Da, dar totuși la un moment dat ai nevoie de un trofeu, de un obiectiv pentru care să vii la meciuri”, am adăugat eu. „Vii la meciuri pentru comunitatea din jurul echipei”, a continuat Teo.

Conversația și-a schimbat subiectul, dar vorbele lui mi-au rămas în background. În drumul spre casă, am recapitulat ce zi frumoasă am avut. Una care a început normal, cu mailuri și task-uri de rezolvat. Apoi am închis laptopul, mi-am călcat tricoul cu Pelé și am plecat la meci: Progresul Spartac – Arsenal Tunari, care avea să numească o nou promovată în Liga 2. Nu mai erau locuri libere cu o oră înainte de start, acolo, pe stadionul de pe Intrarea Vrabiei, un colț de București în care soarele bătea aprig, dar parcă era mai mult aer decât între blocurile de beton cu care suntem obișnuiți. Aproape 700 de oameni plecaseră mai devreme de la job, ca să simtă în miez de săptămână o bucată de libertate specifică weekend-ului. Asta e una dintre superputerile fotbalului. Îți oferă o stare de weekend într-o zi de miercuri.

Eu și prietena mea minunată Mara, care are un proiect pe care vă sfătuiesc să-l țineți aproape, am găsit totuși 2 scaune neocupate (ce norocoase), fix în mijlocul suporterilor de la Spartac. „Alibiul” ne-a fost Andrei, coleg cu Mara la Cel mai frumos joc . Deja părea bronzat când am ajuns noi, semn distinctiv al suporterului care-și pune pielea la bătaie când vine vorba de echipa lui de suflet. Era exclus gândul să-ți părăsești locul (și sigur să-l pierzi până te întorci) și să te duci să-ți cumperi o apă. Așa că te pregăteai pentru 90 de minute plus prelungiri de sete. Cei obișnuiți cu stadionul cunosc starea. Ți-e sete, dar ți-e bine. Face parte din meniul complet al experienței la stadion.

„Aici e Progresul” scria la intrare în stadion. Un mesaj simpatic, un fel de “Ici c’est Paris”, dar mai aproape de inima microbistului român. Chiar nu e nevoie să bați drumul până la Paris ca să-ți dai seama că dragostea adevărată de suporter ține mai mult de 90 de minute. Sau 3 ani. Sau 5 sezoane în liga a 3-a.

„Aici e Progresul”. Ce poate descrie mai bine de atât o promovare a puștilor din echipă? Privindu-i din tribună, mă gândeam că în după-amieze surprinzătoare ca aceea pot apărea speranțe pentru viitor. Aici poate fi progresul de care fotbalul românesc are nevoie.

 

Vezi această postare pe Instagram

 

O postare distribuită de Progresul Spartac (@progresulspartac1944)

Băieții lui Andrei Erimia au jucat cu zvâc, cu inima deschisă, cu dorință, cu tinerețe în ghete. Fac o paranteză ca să vă zic ce frumos a fost descris Andrei Erimia pe contul de Instagram al echipei: „antrenorul, patronul, președintele, și catalizatorul proiectului Progresul Spartac”. În tur bătuseră cu 4-0, dar nu se simțea vreo relaxare în pașii lor. Pentru că aveau un singur dor: să le ofere celor din tribune promovarea atât de mult dorită și să le-o ofere frumos, cu încă o victorie.

 

Vezi această postare pe Instagram

 

O postare distribuită de Ruj pe bara (@rujpebara)

Nu strâmbați, că nu e niciun pleonasm la mijloc. Este un procedeu artistic, o aliterație sau putem să zicem că este și un vers dintr-o poezie compusă de dragul fotbalului. Și nu cred că am găsit pe vreun alt stadion pe care am ajuns poeți mai talentați decât la Progresul.

Coregrafia a fost făcută cu cartoane, așa cum veți vedea într-o fotografie puțin mai târziu. Lucru manual făcut de cei mai silitori elevi într-ale fotbalului. Am vrut să plec cu un carton acasă, dar m-am luat cu alte gânduri și am uitat. Am rămas doar cu poze și clipuri. Mă declar mulțumită oricum. Simplul fapt că am fost prezentă acolo a fost și a rămas o bucurie.

Golurile lui Parfeon (7), S. Matei (40) și M. Andrei (88) au pus șampania la rece. Dănilă Parfeon este și cel mai vechi component al lotului progresist, unde evoluează neîntrerupt din 2016. S-a terminat 3-1 și, în sfârșit, promovarea istorică se întâmpla. Lume pe gard, chiuituri de bucurie, „Vă iubiiiim” strigat din toată inima dinspre tribună spre gazon și un mesaj din partea echipei : „Anul ăsta v-am dat promovare”.

Ce mi s-a părut impresionant a fost tinerețea bleu-albastră. Mă bucur că oamenii din spatele Progresului își dau seama cât de mult contează dezvoltarea copiilor și juniorilor din propriile academii. Fotbalul românesc are nevoie de un suflu nou, dar la pachet cu o mentalitate sănătoasă și educație. Aici avem atât de mult de lucru și mi se pare un lucru admirabil că Progresul investește în tineri. Progresul își ia cu adevărat numele în serios.

De notat că în turul cu Tunari, terminat 4-0, 2 dintre goluri au fost marcate de Ionuț Costea (17 ani și 6 luni) și Andrei Ohaci (18 ani și 3 luni). Fără glumă, dar echipa lui Andrei Erimia mi-a dat feeling-ul găștii de băieți din liceul Gheorghe Lazăr despre care am citit în „Cișmigiu et Comp” și „Bună dimineața, băieți”.  Niște puștani puși pe șotii, dar și pe fotbal. Așa că… Bine ați venit în Liga 2, băieți!

 

Vezi această postare pe Instagram

 

O postare distribuită de Progresul Spartac (@progresulspartac1944)

Pe melodia „Un giorno all’improvviso”:

Și tot țin cu Progresul
De când eram eu mic
De crezi c-o s-o las baltă
N-ai înțeles nimic

Timpul a trecut
Și eu sunt tot aici
Acum și-ntotdeauna
Mă face fericit.

Deviza echipei e „ Jucăm cu zâmbetul pe buze și mingea la picior”. Iar cântecul de galerie e așa:

Zâmbetul pe buze
Mingea la picior
Mereu în atac
Progresul Spartac

Și preferatul meu: 

Cu Progresul pe maidan
Sunt un mare huligan
Dar în rest sunt respectabil
Cu bătrânii sunt amabil

Ți-am zis că am rămas în minte cu vorbele lui Teo: „Nu ții cu o echipă pentru campionate câștigate”. Iar concluzia a venit peste câteva zile, când dădeam o plimbare cu tovarășul Marz. I-am povestit despre Progresul și că mă sâcâia ideea aia cu campionatele și trofeele câștigate.

Tu scrii ca să ajungi la un milion de subscriberi? Întrebarea lui Marz m-a făcut să mă adâncesc și mai mult în subiect. Acum aveam un termen de comparație.

Concluzia e că Progresul m-a învățat că progresul, de cele mai multe ori, nu înseamnă trofee. Nu înseamnă un campionat câștigat, nu înseamnă o victorie în fața celui mai mare rival. E vorba despre ce simți și cum te simți în timpul acțiunii. E ca un urcuș pe munte care contează mai mult decât steagul înfipt în vârf. Contează ce ai făcut, cum ai fost și cum te-a transformat drumul până acolo.

De cele mai multe ori, în spatele ideii de trofee, oamenii sunt pur și simplu fericiți ca există comunitatea și, implicit, cadrul în care ei l-au descoperit pe împreună. Sunt pur și simplu fericiți că există locul ăla care îți aduce weekend-ul în mijlocul săptămânii, în care grijile sunt lăsate la intrare. „Aici e Progresul”, nu e loc și de altceva.

Și nu, nu o să ajung la un milion de subscriberi și nu scriu pentru asta. Și, deși am știut în tot acest timp acest lucru, m-am tot întors la Ruj pe Bară. L-am lăsat, l-am învinovățit pentru tristețile mele, ba chiar l-am urât, l-am împovărat cu o mie de întrebări, i-am căutat sens, am vrut să-l pun deoparte de tot, apoi m-am trezit într-o zi că aveam poftă să scriu din nou. Și m-am întors la el. Nu țin la el pentru posibilitatea unui milion de subscriberi. Așa cum ajungi să nu ții cu o echipă pentru campionate câstigate.