Portarul de inimi

Era repriza a doua într-un meci jucat de Rapid în deplasare. Era 0-0, iar în peluza din spatele lui Horațiu Moldovan stăteau suporterii echipei gazdă. Eram aproape de poartă și vedeam gesturile sau, mai degrabă, înfrânarea gesturilor lui Horațiu. Un val de presiune greu de dus venea spre gazon. Cuvinte prea personale și prea vulgare ca să poată fi reproduse, urlate spre el. Încontinuu, fără oprire, fără pauză. Simțeam că e prea mult și prea inutil. Că fotbalul nu trebuie să fie despre asta, despre doborârea în așa manieră a celui care, până la urmă, își face treaba pe gazon. Mă uitam spre Horațiu și mă întrebam ce simte în acele momente apăsătoare psihic și fizic. Apoi a urmat o paradă, o minge scoasă de portarul Rapidului, care s-a întors spre peluză, a întins brațele în lateral și a urlat. Descătușare. Eliberare. Apoi revenirea între buturi, unde a fost atât de multe ori îngerul păzitor al Podului Grant și al inimilor care bat în ritm de samba din Giulești. Unde va fi locul lui mereu.

Câte ore ai la dispoziție ca să listăm aici motivele pentru care suporterii Rapidului îi mulțumesc lui Horațiu? Care e motivul tău? Al meu e că a învățat rapidiștii să spere mai mult, să aibă încredere mai multă, să viseze mai des. Horațiu ne-a arătat că este un profesionist, un om cu bun-simț și educație, care respectă acest sport. Care acumulează toată presiunea venită dinspre peluză și o transformă în combustibil. Care rezistă. Care știe că e stăpân pe careul mic și nu îl poate nimeni detrona. Și așa, cu capul sus, le-a predat celor din tribunele Giuleștiului o lecție despre seriozitate, implicare și dragoste sinceră de fotbal.

În serialul „The Office”, în care este prezentată într-un mod nebunesc de amuzant viața de birou a unei companii de producție de hârtie din Scranton, America, se ajunge într-un moment al despărțirii. Michael Scott, șeful firmei, pleca în alt stat și, pentru a evita momentele lacrimogene, pune la cale un plan. În ultima lui zi la birou, își păcălește angajații că pleacă a doua zi. Jim se prinde de schemă și de faptul că, uneori, „goodbyes are a bitch” și îi propune să își împărtășească gândurile a doua zi, când vor lua prânzul împreună. Așa era mai puțin dureros. Cu lacrimi în ochi, cu taxi-ul lui Michael așteptând să-l ducă la aeroport, cei doi își strâng mână și își spun: „Ne vedem mâine, la prânz!”

Mulțumim, Horațiu. Ne vedem mâine!