Ziua în care fotbalul m-a bătut

Ieri a fost o zi tristă pentru ego-ul meu, iar când am ajuns seara acasă m-am gândit că trebuie să scriu un articol despre asta.

Un coleg de la job m-a chemat să joc fotbal pe sintetic.

– „Hai că o să joace fete şi băieţi. Vrei să vii?”

–  „Da,normal!”

Ce mă gândeam eu:

” În şcoala generală jucam super bine, în liceu am mai bătut de vreo câteva ori mingea în pauze, iar acum vreo trei săptămâni am mai jucat şi nişte tenis de picior. Plus că ştiu scheme, le-am văzut la televizor încă din copilărie. Condiţie fizică am, că am făcut ieri jogging prin cartier.”

Şi ce a urmat…

„– Tu ai mai jucat fotbal?” mă întreabă una dintre colege înainte să intrăm pe teren

” – Da, da, chiar săptămânile trecute am jucat nişte tenis de picior.”

Şi ce încrezătoare în forţele mele eram! Ghete de fotbal nu aveam, am venit în pantofi de jogging, că doar la ce talent zace în mine, nu conta cu ce eram încălţată. M-am încălzit puţin, joc de glezne 5 metri, alergare uşoară încă 5, trei fandări, am sărit de două ori şi gata, ce atâta încălzire, oricum nu credeam că am nevoie. Plus că fotbalul îl mai ai şi în sânge, celor talentaţi le mai vine şi natural să joace.

Ne-am împărţit în trei echipe. Terenul era mic, nu mai lung de 50 de metri.

Primul meci, prima fază: Am alergat din apărare în atac şi din atac în apărare. Când m-am oprit, simţeam că am alergat 10 ore încontinuu pe drum de munte în zăpadă. Picioarele nu mă mai ascultau, iar când mă uitam în jos la ele, îmi părea că sunt atât de departe şi că e imposibil să le coordonez. Mă simţeam descompusă şi îmi era greu să mă încropesc la loc ca să merg.
Au urmat minute bune de stat pe bară. Eu şi echipa mea, cu oameni care alergau ca lumea, nu ca mine, care părea că m-am înscris la CE de Patinaj Artistic. M-am aşezat pe iarbă şi simţeam că vreau să dorm acolo pentru eternitate.

Am primit o pasă la un moment dat şi, urmărind mingea cum vine spre mine, mă gândeam că o preiau şi mă întorc către poarta adversă. Şi cum s-a terminat gândul, am trecut la acţiune: am înţepat un pic mingea cu vârful pantofilor mei de jogging. Fix in out. Cu niciun adversar lângă mine.
Mă uitam cu jind spre poarta mea. Îmi doream să fiu portar. Chit ca m-ar fi lovit 10 mingi în faţă.
Colegul meu de la job îmi striga: „Ţine omul din dreapta ta.” „Glumeşti?” Să-l ţin de mână era singura opţiune. Doar simpla idee că trebuia să-l urmăresc prin careu pe acolo era dureroasă.

Ai mei erau în atac, iar eu mă gândeam că dacă aş merge aplecată la 90 de grade, spatele nu m-ar mai durea atât.
Am primit o minge în cap de la fratele meu, care juca cu mine în echipă. M-am simţit renegată. M-am intors în apărare, cu pas agale, singurul la purtător, de altfel.
Şi multe alte momente în care a sărit mingea din mine ca din colţul mesei.

După două ore, simţeam că m-a călcat un tren cu 100 de vagoane.

În concluzie:

• Scuze, Dorinel Munteanu, pentru că am zis că eşti varză când ai bătut cornerul ăla repede la finalul meciului cu Danemarca, când am pierdut calificarea la EURO 2004, în loc să mai tragi de timp şi să mai ţii tu de minge.
• Scuze, Anelka, pentru că te-am considerat mereu cel mai leneş şi mai nesimţit om din fotbal.
• Scuze, Bogdan Stancu, pentru că mereu te-am criticat că n-ai vână în tine.
• Scuze, Bănele, că faceam mişto de tine că nu ştii să centrezi alfel decât la colţul scurt.
• Scuze, Benson si Meulens, că tot returul v-am înjurat.
• Şi tuturor fotbaliştilor despre care am zis la un moment dat: „Ăsta e mort”, „Ăsta nu joacă nimic”, „Cere-te afară, băăă!”

Fotbalul e mult mai greu decât îl vede lumea la TV cu o pungă de seminţe în faţă sau din tribunele stadioanelor.
Dacă eşti pasionat de fotbal, nu înseamnă că te şi pricepi să-l joci.
Degeaba ştii să joci, dacă nu ai condiţie fizică.

Îmi caut ghete. Vreau să-mi iau revanşa în faţa fotbalului.

„Hai, Ronaldinho, culcă-te, că e târziu,” s-a auzit mama de dincolo.