Zlatan despre Mourinho: “Ce naiba se întâmplă cu omul ăsta?”

Zlatan și-a prelungit contractul cu United cu încă un an. Încă un an cu Mourinho. Încă un an adăugat poveștii lor, care începe cu rândurile de mai jos, extrase din cartea “I am Zlatan.“

Serie A. Inter Milano. Sezonul 2008-2009. Primul sezon cu Mourinho pe bancă. Zlatan era acolo din 2006.

Astea sunt cuvintele lui Zlatan.

„Mourinho era un maestru al manipulării echipei și un singur lucru mă deranja: expresia feței lui când jucam. Indiferent de ce făceam sau de câte goluri dădeam, era la fel de rece. Niciodată nu vedeai vreo urmă de zâmbet, niciun gest, nimic. Ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic, ca și cum s-ar fi jucat pasiv la mijlocul terenului, iar eu eram mai bun decât oricând. Făceam lucruri absolut incredibile, dar Mourinho avea aceeași față imobilă.

De pildă, odată, când jucam cu Bologna, în minutul 24, Adriano, brazilianul, a driblat pe stânga și a avansat spre poartă. A trimis o centrare, o lovitură puternică, prea joasă pentru a lovi mingea cu capul și prea înaltă pentru voleu, iar eu eram înghesuit în careu. Dar am făcut un pas în față și am lovit-o cu călcâiul. Parcă a fost o lovitură de karate, drept în plasă. Nebunie totală. Golul a fost votat ulterior golul anului și spectatorii au luat-o razna, chiar și Moratti în sectorul VIP. Dar Mourinho… el ce făcea? Stătea în costumul lui, cu mâinile în șolduri, cu figura complet imobilă. “Ce naiba se întâmplă cu omul ăsta?”, mi-am spus. Dacă nu reacționează la așa ceva, ce anume îl mișcă?

Am vorbit despre asta cu Rui Faria. Rui e și el portughez. E preparator fizic și mâna dreaptă a lui Mourinho.

– Explică-mi și mie ceva, i-am spus.
– Sigur.
– Am dat niște goluri în sezonul ăsta care nici nu știu cum mi-au ieșit. Nu cred că Mourinho a mai văzut așa ceva. Și el stă acolo ca o statuie.
– Ia-o ușor, prietene, a spus Rui. Așa e el. Nu are aceleași reacții ca noi, ceilalți.

Poate că nu, mi-am spus. Chiar și așa…o să am eu grijă să-l fac să se manifeste, chiar dacă trebuie să fac o minune.

Într-un fel sau altul, aveam să-l fac pe acel om să jubileze.”

Ne asiguraserăm deja campionatul. Dar îmi doream mult să câștig titlul de golgheter. Să fii Capocannoniere înseamnă să-ți câștigi locul în cartea de istorie și niciun suedez nu a reușit s-o facă de la Gunnar Nordahl în 1995. Acum aveam o șansă, dar nu era încă nimic sigur. Lupta la vârf era strânsă. Marco Di Vaio de la Bologna și Diego Milito de la Genoa erau acolo și, bineînțeles, situația nu avea nimic de-a face cu Mourinho, nu prea. Dar s-a ridicat în vestiar și a spus:

– Acum o să ne asigurăm că Ibra câștigă și titlul de golgheter.

Și a devenit un obiectiv. Toți aveau să mă ajute. Au spus-o cu toții public.

Era ultima etapă. Marco Di Vaio și cu mine dăduserăm amândoi 23 de goluri și Diego Milito era chiar în spatele nostrum cu 22. Era pe 31 mai. Toate ziarele scriau despre acest lucru. Cine avea să câștige?

„Di Vaio și Bologna jucau cu Catania, în timp ce Milito și Genoa se confruntau cu Lecce și nu aveam nicio îndoială că nenorociții aveau să înscrie. Trebuia să o bag în ațe și nu e ușor să faci asta la comandă. Dacă te străduieși prea tare, te blochezi. Toți atacanții știu asta. Nu poți să te gândești prea mult. Totul ține de instinct. Mi-am dat seama imediat că avea să fie un meci animat cel cu Atalanta. Doar după câteva minute era 1-1.

În minutul 12, Esteban Cambiasso a trimis o minge lungă chiar din fața careului nostru și eu eram în linie cu fundașii. Am pornit, eram chiar la limita ofside-ului și fundașii nu țineau pasul. Am alergat ca fulgerul și am rămas singur cu portarul. Dar mingea a sărit. A sărit înainte și am împins-o cu genunchiul și era cât pe ce să mă lovesc de portar. Dar un pic înaint am trimis-o cu efect, un șut spre dreapta, și a fost gol, 2-1, și, din acel moment, conduceam în clasamentul golgheterilor. Oamenii îmi strigau acest lucru și am început să sper, poate avea să-mi iasă. Dar se întâmplau tot felul de lucrui și nu înțelegeam exact. Lumea îmi striga de pe margine “Milito și Di Vaio au înscris”. Dar nu-I credeam. Am blocat orice altă informație și m-am gândit că un gol va fi de-ajuns. Dar în celelalte lupte, desfășurarea era dramatică.

Diego Milito era pe locul 3 în clasament. Dar acum, împotriva lui Lecce, era într-o formă incredibilă. Dăduse 2 goluri în doar 10 minute și avea acum 24 de goluri, la fel ca mine, și se simțea clar că un al treilea gol putea pica oricând. Dar nu era doar Milito. Di Vaio marcase și el. Acum eram toți trei la egalitate în vârf și am simțit că mai am nevoie de un gol. Îmi dădeam seama după atmosferă. O citeam pe fețele celor de pe bancă, din presiunea din tribune. Dar minutele treceau. Nu se întâmpla nimic. Părea ca avea să fie egal. Scorul era 3-3 cu doar 10 minute înainte de final. Mourinho l-a introdus pe Hernan Crespo. Avea nevoie de sânge proaspăt.

Voia să fie ofensiv și flutura din brațe, adică “Mergeți sus și dați-i drumul!” Eram pe cale să-mi pierd șansa la titlul de golgheter? De asta mă temeam și trăgeam din greu. Strigam după minge. Mulți jucători erau obosiți. Fusese un meci strâns. Dar Crespo încă mai avea forță. A driblat pe dreapta și am alergat spre poartă. Am primit o diagonală lungă și imediat au început să se dea lupte pentru minge. L-am împins pe un tip și am ajuns cu spatele la poartă, în timp ce mingea sărea prin fața mea, și am simțit ocazia. Dar, după cum am spus, eram cu fața în direcția greșită, deci ce poți face? Dai cu călcâiul. Am trimis mingea cu călcâiul în unghi și, sigur, am dat multe goluri cu călcâiul de-a lungul carierei, dar acesta, în această situație, era pur și simplu prea mult.

Nu avea cum să intre. Nu se poate să câștigi titlul de golgheter cu o lovitură ca asta chiar în ultimul meci. Pur și simplu nu se întâmplă așa. Dar mingea s-a rostogolit în poartă. Scorul era 4-3 și mi-am scos tricoul, chiar dacă știam că o să iau cartonaș galben. Dar, Dumnezeule, era fantastic. Am alergat și m-am oprit lângă steagul de la colțul terenului cu tricoul scos și, bineînțeles, toți au sărit pe mine. Crespo și ceilalți. Mă apăsau pe spate. Părea aproape agresiv și toți strigau la mine, unul după altul: “Acum ai câștigat titlul de golgheter!”

Și, încet-încet, am început să procesez, era ceva istoric, era revanșa mea. Când venisem în Italia, lumea spunea: “Zlatan nu dă destule goluri”. Acum câștigasem titlul de golgether. Nu mai putea exista nicio îndoială. Dar tot am făcut pe nepăsătorul. Am mers agale înapoi pe teren și acolo ceva cu totul diferit m-a lăsat mască.

Mourinho, omul cu chip de piatră. Omul care nu clipea niciodată se trezise. Era ca un nebun. Chiuia ca un puști și sărea. Am zâmbit și m-am gândit…

„Deci te-am pus în mișcare până la urmă. Dar a durat ceva. A trebuit să câștig titlul de golgheter cu un călcâi.”

Scriu și eu câteva cuvinte, desi e greu să mai adaugi ceva. Poate doar că leii nu au povești ca ale oamenilor. Și cea de mai sus e o dovadă clară.

Încă un an cu Zlatan pe teren. Ce veste frumoasă! Zic să ne bucurăm așa cum a făcut-o Mourinho în finalul unui meci, datorită călcâiului unui nebun. Și ce-ar fi fotbalul fără nebunia lui Zlatan?